SPRE SLĂNIC, CU DOR DE DUCĂ

Călare pe motocicletă, ești părtaș la fiecare kilometru de drum – îl simți cu fiecare nerv al trupului, în picioarele proptite în scărițe, pe epiderma expusă vântului, în aerul ce-ți intră în valuri în plămâni și în ochii ce nu se mai satură să alerge liberi. Maşinile sunt turnuri de fildeş cu roţi. Umbla prin târg o vorbă: patru roți pentru trup, două roți pentru suflet. Sufletul meu zâmbește.

Din dor de sate și serpentine, evit drumul național ce duce spre Slănic. Temperatura perfectă, un rezervor plin și un drum virajat – să tot mergi așa până la capătul lumii și înapoi. Finalul de vară își revarsă ultimele raze de soare prin pădurile ce nu peste multă vreme vor împrumuta culorea aramei. Cu chef de explorare, traversez podul de lemn aruncat peste râul Vărbilău.




Misha sesizează un mănunchi de serpentine ce duc spre Vălenii de Munte. Nu sunt chiar în drumul nostru, dar nu are nimic – le parcurgem de două ori. Poienița din vârful dealului vine cadou.


Față de ultima vizită făcută cu 13 ani în urmă, la Salina Slănic Prahova nu s-a schimbat mai nimic. De fapt, liftul ce cobora cei peste 200m adâncime nu mai este operațional de ceva vreme – un cablu s-a rupt, și acum transportul se face cu o întreagă flotă de microbuze, pe la vechea intrare de exploatare minieră. Drumul în spirală s-a împlântat ca un burghiu în muntele de sare și serpentină după serpentină coborâm ca într-un carusel.


În imensitatea rece a minei, amenajările timide se pierd nebăgate în seamă – se poate juca biliard și ping-pong, puțin baschet, este o pistă de alergare și niște locuri de joacă pentru copii. Bustul din sare al lui Eminescu nu atrage pe nimeni și nici cel al împăratului Traian. Regele Decebal are însă succes la public, lumea formând o coadă pentru a se putea poza cu el.









Ascunsă în penumbra uriașilor pereți de sare, steaua socialistă proslăvește încă realizările clasei muncitoare.

Leave a Reply

Your email address will not be published.