SPRE MAREA DINTRE MUNȚI

Urcarea spre Cota 1000 ne așează pulsul la locul în care avea să rămână până în Șaua Dichiu, căci urcarea rar se domolește la niște pante pe care să poți accelera decent. Liniștea pădurii compensează însă ritmul accelerat al inimii, iar când pădurea se rărește încep să se vadă culmile împădurite ale Bucegiului sudic.





Pedală cu pedală altitudinea se adună ușor în altimetru iar punctele de belvedere sunt răsplata binevenită a urcușului. Zeci de mașini se bulucesc spre platou iar cei cu două roți pot fi numărați pe degete. Ultimele curbe înainte de a ieși în Șaua Dichiu sunt pur și simplu spectaculoase – nu știu dacă panta s-a mai îmblânzit puțin sau peisajul compensează efortul, însă oboseala urcușului nici nu se mai simte.





Șoseaua coboară spre barajul Bolboci într-un șir lung de serpentine umbrite pe care răcoarea matinală transformă aerul de munte într-un veritabil congelator. Mă gândesc cu jind la foița de vânt din rucsacul bicicletei, dar nu-i momentul să încetinesc acum – prea ne distrăm pe coborârea pe care computerul bicicletei indică destul de des peste 50 km/h.






Ca întotdeauna drumul forestier de pe malul vestic al lacului este umed, iar praful ce altfel s-ar ridica până în vârful pădurii se menține liniștit la sol. Din loc în loc perdeaua de conifere se deschide pentru a lăsa să se întrevadă colțuri din smaraldul adânc al lacului. O comoară lichidă aflată acum vara în retragere. Ploile toamnei ce nu este departe îl vor umple însă la loc.






Cheile Tătarului sunt o apariție binevenită într-un peisaj deloc plictisitor, iar cu ochii mângâind detaliile din jur micile pante ce urcă spre chei nici nu se simt. Dincolo de chei drumul devine asfaltat iar pantele se înăspresc, înclinațiile de 10% fiind constante până aproape de jumătatea lacului. În lipsa urșilor plecați la cerșit la oraș, zmeurișul reconfortant de pe laterale șoselei ne rămâne în întregime nouă, iar coborârea ușoară spre baraj este perfectă pentru puțină relaxare.







Serpentinele încovrigate ne coboară la baza barajului, iar un kilometru și ceva de plat încălzește mușchii pentru urcarea constantă de vreo 4.5km până în șaua Dichiu. Două-trei picături răzlețe căzute dintr-un nor apărut de nicăieri, ne însoțesc ultima coborâre. Cu gândul la viteza pe care aveam să o prindem spre civilizație îmi imaginam că am să îngheț până în Sinaia, însă odată cu scăderea în altitudine temperatura începe să crească vertiginos. Viteze de aproape 60km/h sunt atinse de câteva ori, iar cele de 50km/h sunt constante. Mașinile nu pot ține pasul pe serpentine și probabil câțiva rămân șocați de viteza cu care țâșnesc în depășire cele două biciclete. Aveau să se răzbune însă odată intrați pe drumul național – deh, în linie dreaptă oricine poate accelera când căluții putere sunt concentrați într-o apăsare de pedală.




Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *