TrekLens

Estul a fost întotdeauna plin de necunoscut, de promisiunea aventurii, de spații virgine pe hărți și de legende venite pe lungile drumuri ale mirodeniilor.
I-a sosit și Odesei timpul, căci de mult o pândeam. Un accident urmat de niște agitație în geopolitica regiunii m-au obligat acum ceva vreme la o schimbare de plan. Crimeea mă mai poate aștepta, însă Odesa nu.

Lui Amur îi sfârâie roțile de nerăbdare și plecăm înaintea răsăritului pentru a-l saluta așa cum se cuvine călătorilor, de pe o margine de drum unde iarba pare mai verde ca pe cealaltă parte. Este vina soarelui ce abia s-a scuturat de orizont.

Intrarea în Republica Moldova prin vama Galați – Giurgiulești este prima întâlnire cu birocrația fostelor state sovietice, unde în ciuda legendelor urbane nu are nimeni treabă cu mine ci sunt mai degrabă îndemnat de niște fetișcane cu chipiuri prea mari să accelerez până în vama ucraineană. Nici nu este departe – abia am timp să frânez ca să nu intru ilegal în Reni. De unde vin și unde mă duc – eterna întrebare a vameșilor.

Crunta trecere în Ucraina este de fapt un interogatoriu blând al unui vameș mirat că nu am la mine mai nimic din ceea ce credea el că aș putea transporta. Ce medicamente am? Dar în gentuţa asta? Dar în asta? Și aici unde am mâncarea? Aha, ăsta e antigelul și ăsta uleiul de motor. Aici ai haine – n-are rost să scotocim. Dar cuţite nu am? Electroșoc nu?! Ba da nene, un arsenal întreg mai complet ca cel din Matrix – te servesc cu ceva?

Ne conversăm într-o română cam ruginită și râdem într-o atmosferă destinsă. La final, completează pentru mine o declaraţie pe un formular pe care se înghesuie numai caractere chirilice și mă pune să o semnez. Cică ar scrie că nu am arme și alte chestii periculoase la mine. Câteva ștampile pe diverse bilețele, un altul introduce datele într-un calculator antic, alte ștampile și mi se face semn că am liber la drum după ce livrez în locurile potrivite bilețelele albe și roz, artistic ștampilate mai devreme. Fără șpăgi și fără greutăți, pare aproape ireal față de poveștile altora.

Urmez conturul Ucrainei, pe drumul ce mărginește Delta Dunării. Aia a lor, însă cu tânţari la fel de aroganţi dar care bâzâie cu alt accent. Unul mai aspru, cu ondulații chirilice.

Spre Akkerman – Cetatea Albă, drumul ce cândva a văzut asfaltul devine ca obrazul ridat al unui bătrân ciuruit de vărsat de vânt. Dâmburi, cratere și șanţuri adânci ce cu greu pot fi evitate. Poate o fi vreun concurs de genul ‘cine reușește să distrugă mai multe mașini pe asfaltul patriei’, căci nici Republica Moldova nu ducea lipsă de niște exemplare strălucite. Decorul devine o alternativă mult mai fericită, iar pe drumul de pământ se circulă vesel cu ceva peste 50km/h. Înălțat în scărițele motocicletei, anvelopele mușcă din pământul întărit și praful se înalță cortină în spate. Este prima oară când aștern sub roți atâția zeci de kilometri pe un drum pe care scutul motocicletei își face cu adevărat datoria. Câteva pietre cât pumnul ricoșează în șleaurile înierbate.
Recunosc, ne și alintăm puțin prin lanurile de rapiță că prea frumos se joacă lumina prin ele de una singură.

La Cetatea Albă – Akkerman cum îi ziceau otomanii înainte să o transforme rușii în Bilhorod-Dnistrovs’kyi, am surpriza să nu se poată plăti cu cardul. De fapt, cred că subconștientul meu realizase de ceva vreme probabilitatea de a-mi folosi cardul, că prea înregistrasem pe retină câteva bănci de-a lungul drumului. La casă întreb într-o doară de un bancomat, primesc răspuns negativ dar mi se spune să aștept niţel doar pentru a primi un zâmbet și un bilet tipărit, pe care descifrez un discount de 100%. Dintre toate amintirile drumurilor prin lume, micile gesturi și amabilități gratuite ale unor străini se adună într-o colecție a celor mai prețioase momente. Și parcă vin cumva mai ușor atunci când am motocicletul cu mine. Cred că el, Amur, este cel norocos. Zău!

Zidurile groase ale cetăţii de la gura Nistrului și de deasupra malului Mării Negre, au ținut piept pe rând triburilor migratoare, cumanilor, bulgarilor, otomanilor, românilor și rușilor. Și prin toate aceste mâini a și trecut mai devreme sau mai târziu. Pierdută de Ștefan cel Mare și niciodată recucerită, a fost o bază excelentă pentru ca otomanii să își lanseze atacurile.

Interiorul este destul de gol, vechile case și ateliere fiind de multă vreme reintrate în pământul din care fuseseră ridicate. S-au construit alte ateliere însă, și o parte din ziduri pot fi încă escaladate. Chiar dacă nu se compară cu măreţia Hotinului, infinitatea mării ce-și sparge valurile în pintenul pe care este înălțată cetatea îi conferă sentimentul de graniță a unui fost imperiu.

Ultimii zeci de kilometri până în Odesa îi fac într-o întrecere continuă cu micile tancuri denumite comercial Lada, singurele ce pot goni nestingherite prin gropile de aici. Ba mai mult, le bănuiesc de o conspirație – ca ele fiind autoarele craterelor, pentru a putea accelera în voie în timp ce restul mașinilor se târăsc văitându-se din toate șuruburile.

Gazda este prin periferiile Odesei, unde “Do you speak English?” este întâmpinat cu “Yes”. Mai departe nu ne-am mai înțeles, însă nu-i bai că oameni suntem și de zâmbete și mimă toată lumea-i bucuroasă.

Pentru Amur nu mă tem – îl las în curte într-o companie selectă, a unui vechi Ural adus de un englez tocmai din Tadjikistan. Au impresii de schimbat și povești de la drum lung de depănat.