SPRE ADÂNCIMILE CANIONULUI COLCA

Pe la 3 noaptea mă trezesc în căldura aproape sufocantă a autocarului ce oprește în Arequipa. Printre diverse arome matinale, în mașină se simte puternic mirosul urinei de animal. Vocea unui ajutor de șofer ce strigă diverse destinații sparge în cioburi liniștea celor ce încă dormeau și mă mut fericit într-un microbuz cu direcția Cabanaconde. Mirosul revine la normal.

Nu departe de trecătoarea Patapampa (4868m altitudine), pe drumul ce taie Anzii în drum spre Chivay, zăpada face parte integrantă din peisaj. Și, cum șoseaua este și ea parte din peisaj, avem zăpadă pe drum iar dintr-o mică neatenție și o prea mare viteză, fundul mașinii fuge și lucrurile se desfășoară cumva cu încetinitorul. Derapăm de câteva ori întrebându-ne în care parte a șoselei ne vom propti însă șoferul reușește redresarea și continuă netulburat. Nimeni nu comentează de parcă totul ar fi fost absolut normal, doar dintr-o sacoșă se simte mișcare și se aud strigăte repetate: cuy-cuy-cuy, și abia acum realizez cum porcușorul de guinea și-a primit numele pe aceste meleaguri. În sacoșă este probabil prânzul revoltat.







Drumul plin de serpentine și de o frumusețe amețitoare mă face să mă întreb cum s-a putut denumi Transfăgărășanul – ‘cel mai frumos drum din lume’, când sunt atâtea altele cu panorame incredibile și care nu beneficiază de nici un fel de publicitate. Trăim în epoca în care nu mai contează ce îți place ție sau ce place majorității, ci contează ceea ce marketingul îți dictează. Frumusețea a fost clasificată și se uită că, într-un final, ea este doar în ochii privitorului.
Cu toată imensitatea spațiului, frământările scoarței terestre și relieful terasat încă din vremea incașilor fac din peisaj unul apăsător. Simți munții în ceafă gata să se prăvălească, ca niște valuri gigantice înghețate prin cine știe ce fantezie a minții. Turmele de vicuña alternează cu lamele și pufoasele alpacale.










Aici totul are însă alte dimensiuni și realizezi că scala la care te raportai acasă este aici liliputană. Rămân fără cuvinte – 3270 de metri adâncime au făcut din canionul Colca unul dintre cele mai adânci canioane din lume, de aproape două ori mai adânc ca mult mai celebrul Marele Canion al Statelor Unite ale Americii. Vârfurile albe ale Anzilor contrastează cu roșul pământului accentuându-i adâncimea. Râul abia dacă se vede, biet fir de smarald rătăcit printre versanți. Nu, este clar: distanțele sunt de vină. Sunt enorme.










Lunga coborâre spre firul apei – o mie de metri diferenţă de nivel, se face printre cactuși bătrâni de câţiva metri înălţime și ţepi cât degetul. Doi colibri andini freamătă în jurul florilor de cactus. Zeci de minute se scurg și peretele canionului își păstrează parcă aceeași înălțime. O familie de condori sfidează gravitaţia fără a da măcar din aripi, imensa lor anvergură de peste trei metri asigurându-le suficientă portanță. Incașii îi numiseră mesageri ai cerului și credeau că pe aripile lor călătoresc cei morți spre lumea de apoi.








Geografia canionului alimentează iluzia optică ce ascunde până în ultimul moment podul peste râul Colca, iar de aici începe urcarea prin grădinile sătenilor, urmând un canal de irigaţii ce îmi aduce aminte de levadele din Madeira. De pe partea nordică a râului, întregul perete sudic al canionului aduce cu o orgă gotică din altă lume. Privind locul de unde am pornit, pare ireal că am străbătut o așa distanţă în doar câteva ore.









San Juan de Chucho, Cosñirhua și Malata sunt sate rupte complet de șosele. Unica mașină, un 4×4 ce abia se strecoară pe drumul de pietriș cu care mă intersectez. Civilizaţia o fi departe dar asta nu înseamnă că se moare de foame pe-aici. La un restaurant local – o masă împărţită de toţi mesenii, o supă delicioasă cu bucăţi de carne și ceva ce aduce a pesmet, însoţită de o farfurie imensă de spaghete cu sos de roșii peste care se toarnă un amestec de legume picante, au constituit un prânz delicios ce a costat echivalentul a câțiva lei.





Din capătul superior al ultimei văi, Sangalle se vede întocmai ca o oază: câteva căsuţe înconjurate de o mare de verde într-un peisaj apocaliptic de stâncos. Pe peretele de vis-a-vis se aruncă în două trepte o cascadă impresionantă.

La Paraiso Las Palmeras Lodge, căsuţele au uși de bambus prin care se pot strecura câteva degete darămite insectele, și se aud toate zgomotele sălbăticiei. De la lighioanele ce cad pe acoperișul de tablă, la foșnetul frunzelor și vuietul constant al râului.
Apa caldă este doar în măsura în care nu s-a răcit cea încălzită de soare, iar priza atârnă la fel ca becul, de niște fire electrice înfășurate pe o grindă. Curent nu există, dar cui îi trebuie?! Un freamăt continuu, liniștitor, topește și ultima geană de lumină lăsând loc unui întuneric adânc.







Leave a Reply

Your email address will not be published.