TrekLens

Traseul spre Mirador del Torres rămâne în continuare închis ca urmare a viscolului puternic. De aici de la linia zăpezii,  spectacolul se vede însă frumos. Patagonia este locul în care modelele matematice pentru prezis vremea sunt complet inutile, iar aici mai mult ca oriunde ești la mila elementelor. Astăzi soarele se arată îngăduitor, iar poteca pe care ieri o urcam pe ploaie o cobor astăzi cu un moral încălzit de soare. Este incredibil ce poate să facă puțină vreme bună – astăzi miroase a zi liniștită de toamnă.

Patagonia nu este nici Argentina și nici Chile, deși ambele se întind pe vasta suprafață de sub paralea 37°. Vastă și complet diferită față de țările care o revendică, la fel ca Siberia ea nu se aseamănă absolut deloc cu statul din care face parte. Este înțesată de legende și de mituri, de oase de dinozauri, de gheţari și de spațiul nemărginit al pampasului.

Lago Nordenskjöld, care până mai adineauri se zărea micuț și rătăcit în peisaj, devine acum imens și umple cu apele sale turcoaz întreaga vale. Tot peisajul ar putea fi foarte bine rupt dintr-un film ce prezintă facerea lumii. Pădurea are aici forma dată de vântul omniprezent, iar arborii care au îndrăznit să își separe rădăcinile de restul pădurii au forme chinuite și strâmbe, după cum au reușit să își înfigă rădăcinile între pietre.

Soarele este o prezență aproape constantă astăzi, iar întregul peisaj strălucește sub el. Mușchiul bogat în apă ascunde zonele cu turbă în care piciorul se afundă până peste gleznă. Poteca dispare și fiecare trebuie să își ghicească propriul drum – un pas greșit și bocancul dispare în mlaștină.

Pădurea adăpostește și ea capcane – aici în vegetația prea deasă pentru a croi o nouă potecă, bălți adânci ce ascund sub ele o clisă alunecoasă atestă nepăsarea celor de la administrația parcului. Din banii încasați se puteau așterne două scânduri. Punctele de belvedere nu lipsesc însă, ci sunt presărate la fiecare schimbare a unghiului potecii.

În dreapta colți imenși de stâncă și vârfuri albite de zăpadă, nori ce croșetează crestele înalte și condori ce planează pe curenți de aer doar de ei știuți. În stânga turcoaz și verde, oglinda lichidă a lacului ce pare nesfârșit, și păduri de plante țepoase cu flori viu colorate.

Pe Valle del Francés se urcă susținut prin pădure, iar din capătul văii se aud tunete înfundate. Nu tună însă a ploaie ci trosnește ghețarul Francés ce coboară încet și modelează întregul său parcurs. O lume albă de gheață pe care se văd scânteind albăstrui crevasele descoperite ale ghețarului ce se termină într-o lungă morenă.

Dincolo de vegetația chircită ce acoperă baza muntelui, se întinde o lume de gheață și piatră. Un mediu în care se poate doar supraviețui, nu și trăi. De jur împrejur este o liniște asurzitoare. O simfonie a tăcerii.

Când poteca iese din sinuozitățile muntelui spre a urma forma lacului, vântul se înfoaie cu putere de abia mai poți înainta. Nici nu știi dacă să te superi pe el sau să te bucuri că mai zvântă pământul ce mustește de atâta ploaie.