TrekLens

Cu probabil singura piatră de pe toată pășunea proptită parșiv sub izopren, mă trezesc cu femurul cam amorțit. Soarele nu a ieșit încă, iar piscurile semeţe și văile albite ale munţilor Tatra se îngrămădesc în ușa întredeschisă. Îl las pe Amur să-i țină de urât cortului și o iau la picior pe drumul forestier acoperit cu pietriș și îmbunătățit cu mici canale de drenare a apei, ce însoţește fidel tumultul râului umflat de zăpezile topite sus în munţi. Pe măsură ce urc, crestele se ivesc de dincolo de pădure și îmi este din ce în ce mai clar că traversarea crestei nu va fi posibilă – echipamentul de iarnă nu a mai avut loc pe motocicletă iar căldările glaciare sunt ascunse sunt zăpezi grele.

Sunt tot Carpați și aici, dar totuși mult diferiți de cei de-acasă. Pădurile par mai întinse și se termină fix înainte de amfiteatrele imense mărginite de coloși cenușii. Locul este de o frumusețe înspăimântătoare – crestele zimţate și hornurile pline de zăpadă se reflectă într-o oglindă perfectă de smarald lichid. Nu degeaba i se spune Zelené pleso – Lacul Verde. Vântul se amestecă printre cascadele prăvălite din înălțimi și câteva triluri neidentificate completează simfonia. De unde vine atâta frumusețe?!

Peste munte se adună încet dar sigur norii. O potecă abia schițată pe hartă se dovedește un traseu pe care alternează zone de mușchi ce șterg urma oricărui pas după doar câteva clipe, cu trunchiuri rupte de cine știe ce furtuni și prăbușite peste pădure. Apar și urme de urs. Mai departe, un întreg versant a fost parcă ras de pe faţa muntelui. Este ciudat, dar pe măsură ce cobor încep să mă uit tot mai des în urmă și să mă simt undeva departe într-o Siberie nevizitată încă. Sunt undeva între înălțimile de piatră și o pădure largă ce mi se întinde la picioare. I-aș măsura infinitul cu pasul.