SKYE, ÎNTRE RAFALE DE VÂNT

Azi noapte n-am știut prea multe despre locul în care am pus cortul – abia spre dimineață am realizat ce magnific era colțul acesta al insulei și cui aparținea zgomotul ce se auzea printre rafalele ce au făcut pânza cortului să trepideze întreaga noapte. Pe zi, cascada Mealt ale cărei ape reușeau să treacă prin murmurul constant al vântului își arată adevărata frumusețe. Un salt în marea Hebridelor a unui râu ce cade în hăul rămas după ce pământul a decis să nu se mai extindă. O întoarcere a apei la marea cea mare.




Urcarea spre Old Man of Storr începe abrupt pe o potecă bătută de mii de pași, iar șirul de stânci are o atracție fantastică. Câteva porți și gardurile aferente țin animalele sălbatice departe de traficul drumurilor, iar un izvor ne însoțește o vreme urcarea. Mitologia pomenește de un uriaș ce trăia pe muchia Trotternish – zidul de piatră ce taie în două insula. La moartea sa, el a fost îngropat pe panta abruptă ce coboară spre mare, însă din el a mai rămas doar degetul mare al unei mâini, ce mai iese încă din pământul ce i-a fost casă.








Ne despart doar câteva zeci de metri verticali de nivelul mării, însă caracterul alpin al zonei este covârșitor. Un zid de piatră ce ar fi putut foarte bine să fie la peste 2000 de metri altitudine, aici constituie doar una dintre fanteziile încrețite ale geologiei insulei Skye. Ace de piatră ce au sculptate în ele arta fenomenelor meteo, aduc aminte de castele și ferestrele aferente acestora.







Drumul principal ce înconjoară insula pe coastă nu duce lipsă de priveliști, dar adevăratul spectacol se află sus în munți, în locurile în care până și șoseaua abia dacă reușește să își croiască drum abrupt. Quiraing pare o fotografie în relief a unei mări înverșunate în care pictorul a reușit perfect să redea valurile dar a zăpăcit culorile. Împrăștiate în peisaj, oile sunt o prezență constantă pe drumul nu mai lat de o singură bandă dar cu panorame spre nenumăratele ace stancoase ale insulei, ce se prelungesc în mare.









Munții Scoției sunt mici și rar depășesc 900m în înălțime, dar sunt rămășițele unor foști vulcani ce au sculptat întregul relief al insulei. Magma incandescentă s-a răcit în forme ciudate, iar apele ce au invadat baza munților nu au reușit să își sape drum în minereul dur și au transformat totul într-o mlaștină din care plantele au explodat cu o vioiciune aparte.









Pe firul râului Allt Coir’ a’ Mhadaidh nenumărate cascade stârnesc stropi în mini piscine de piatră, sub un cer complet lipsit de nori – o raritate în Scoția. Aici plimbării nu îi trebuie o poveste, imaginile ce rămân ancorate în creier în nuanțe turcoaz în antiteză aproape dureroasă cafeniului vulcanic întregind senzația că am călcat în Paradis. Sunt doar sentimente, culori și vise împlinite.






Un drum îngust urcă nebunește peste dealuri, spre a coborî în văile lor și a urca din nou. Când drumul se termină, o limbă stâncoasă de pământ continuă încă o vreme spre un far părăsit. Este locul unde vântul se dezlănțuie în toate anotimpurile, eliberat de orice strânsoare.

Parcă a trecut o viață întreagă de la ultima masă pregătită la primus. Este o întreagă magie în flăcările ce pâlpâie speriate de propria lor existență, înainte ca încrederea să le facă să se înalțe calde și sonore. Știau strămoșii noștri ceva atunci când venerau focul – seara târziu când lumina începea să se stingă, simbolul soarelui veghea pâlpâind asupra întunericului.





Leave a Reply

Your email address will not be published.