TrekLens

În buchetul de insule ce alcătuiesc Stockholmul, se remarcă una ce ascunde în sânul ei o Suedie în miniatură – Skansen, muzeul satului suedez. Dincolo de podul dominat de impunătorul palat a Muzeului Nordului, clădiri tradiționale și gospodării din toată țara au fost adunate în inima capitalei.

De la cătunele Sami din nordul înghețat și până la gospodăriile Skåne din sudul țării, mai toate sunt reprezentate aici într-un micro-mediu foarte asemănător cu cel original. Casele din lemn încercat de vreme, majoritatea cu un singur cat, sunt strânse în pâlcuri de-a lungul ulițelor cu pietriș. Timpul stă în loc.

Pentru a completa peisajul, o serie de sălbăticiuni își ispășesc vina de a fi specifice Scandinaviei. Față de vastul areal în care erau obișnuite să colinde, țarcurile sunt acum neîncăpătoare.

Mai spre Nord, la doi pași de renii cu care își împart ținuturile, adăposturile Sami așteaptă cu jind vânturile boreale. Construite sub formă ascuțită, de cort, aceste lavvu sunt ridicate în jurul unui stâlp vertical și acoperite cu iarbă și mușchi pentru a le feri de umezeală și frig. În centrul lor, deasupra vetrei de foc este lăsată o gaură prin care fumul se evacuează, aceasta putând fi acoperită în caz de ploaie. Sami, popor de nomazi, chiar și în tehnologizatul secol XXI, își acompaniază turmele de reni de pe pășunile de vară până în pădurile în care își petrec iernile. De-a lungul traseului dintre păduri și munte, proviziile, echipamentul și ustensilele de vară și iarnă, sunt păstrate în adăposturi de lemn suspendate pe piloni înalți evitându-se astfel zăpada și posibilitatea de a fi prădate de animale.

Mă întorc în vatra satului. Mica spițerie este încă închisă – farmacistul întârzie pesemne pe la vreun pacient. Înconjurat de sute de mărunțișuri trebuincioase gospodăriilor, negustorul din micul magazin cu mărfuri prăfuite își așteaptă clienții altor veacuri. Mă pierd prin curțile caselor. Atelierul unei fabrici, cu scule lăsate pe bancurile de lucru și ciocane al căror bocănit încă răzbate slab în ecouri rătăcite, a rămas încremenit în finele secolului al XIX-lea.

Scurgându-se alene spre Sud, ulița se încolăcește în jurul unui bordei de lemn pentru a se îndrepta mai apoi spre zonele mai prospere ale Suediei.

Dincolo de moara ce macină molcom apele unui pârâu, modesta căsuță a unor țărani este deschisă oaspeților. În straie simple, tradiționale, ghida ce se încălzea la focul ce duduia în sobă împărtășește povestea casei și a foștilor locuitori – oameni sărmani, angajați cu anul să muncească pentru prosperitatea altuia.

Până prin secolul al XIX-lea, moșierii dețineau marea majoritate a terenurilor din Suedia. Rătăcind din stăpân în stăpân, familiile de țărani lucrau pământurile acestora primind ca plată doar câte ceva de mâncare și un adăpost. Rareori primeau o brumă de simbrie. Deseori însă, moșierii refuzau să reînoiască contractele și nevoiașii luau iar calea pribegiei. Gândurile îmi fug spre câmpiile române – dacă ar avea glas Bărăganul nostru, multe ar avea și el de împărtășit… Dar cine să-l asculte?!

În apropiere, cu linii suple din lemn, clopotnița Hällestad bate într-o dungă ritmul istoriei.