TrekLens

Liniștea nopții a fost tulburată doar de trosnetele înfundate ale ghețarului din apropiere ce își așternea drum spre vale, la fel cum în cealaltă parte a lumii vulcanii Etiopiei tulburau acalmia nopții tropicale cu tunetele înfundate din adâncuri.

Ploaia a decis să se întoarcă în valuri spre a șterge cu stropi reci orice urmă de culoare din prețiosul smarald al lacului Skottsberg. Oglinda sa trepidează sub ploaia ce nu mai contenește. Printre ramurile ude poteca devine mocirloasă însă își păstrează cumva frumusețea. Poate este vorba de pustietatea locurilor acestora și de acceptarea elementelor naturale așa cum vin ele: umede, vântoase sau însorite.

Încălțările au renunțat de ceva vreme să insiste în impermeabilitatea lor și încetul cu încetul au lăsat umezeala să se infiltreze. Ce-i drept natura este suprasaturată de umezeală, iar vântul transformă stropii într-un veritabil spray înghețat. Dealurile se succed în ușoare urcări și coborâri, iar în minte se naște sentimentul că dacă mai merg mult am să ajung la marginea hărții. Pustiul capătă aici alte valențe.

Catamaranul ce asigură traversarea lacului Pehoé se apropie încet de mal oferind garanția unor locuri uscate dar în același timp sfâșiind speranța unor clipe în plus pentru a mai explora puțin din sălbăticia parcului național Torres del Paine. Timpul s-a scurs iar picăturile de ploaie lovesc geamul ca niște lacrimi de despărțire. Un sindrom Stockholm al depărtărilor.