SIBERIA, UN VIS ÎMPLINIT

Apropierea de lacul Baikal este evidentă și totuși pentru câteva secunde nu realizez ce-i cu imensa câmpie albă. Era doar suprafața îngheţată a lacului. Cotind spre Est pe la colţul său sudic, orizontul se umple de lac – o fracţiune din el este vizibilă și totuși reușește să umple toată priveliștea. Râuri îngheţate completează peisajul.

După câteva sute de kilometri de urmat marginile lacului, a venit acum timpul să îl lăsăm în urmă și să ne avântăm iarăși prin taigaua siberiană, cu diverse ape ce ne ţin companie izvorâte din munții pe care ieri mi se odihneau privirile de pe cealaltă parte a Baikalului.






Am traversat munţii Yablonovy azi-noapte și am urmat valea râului Ingoda pentru mai bine de 250km până când s-a unit pe nesimțite cu Onon, râul pe malurile căruia s-a născut marele lider mongol Genghis Khan. Distanţele ce altfel ar părea enorme, aici sunt pur și simplu nesemnificative. Parcă aș călători de o viaţă. Din confluenţa râurilor Ingoda și Onon se naște Shilka, unul din afluenţii măreţului Amur.





De 1 Mai, Stas – noul coleg de compartiment îmi urează o primăvară frumoasă și sărbătorim prietenia româno-rusă cu un ceai negru și o înghețată.

Permafrostul pe care a fost construită linia Trans-Siberiană cu siguranţă a dat bătăi de cap constructorilor ce iarna nu puteau avansa din cauza zăpezilor, iar vara doar dinamitând pământul îngheţat sau arzând focuri pentru a-l putea dezgheţa. Ca peisaj este cu siguranţă unul greu de uitat, cu iarba arămiu-aurie ieșind din solul negricios ce contrastează cu albul ireal al mestecenilor.





O zicală rusă spune că ‘în Siberia, să călătorești o mie de kilometri nu este mare lucru și un litru de vodcă se termină imediat’. Metrica occidentală își pierde sensul aici unde spaţiul nu se măsoară în kilometri ci mai degrabă în ore, zile și săptămâni. Nouă mii două sute optzeci și opt de kilometri sunt greu de înţeles ca atare și traducerea lor în ‘o săptămână și ceva de mers cu trenul’ este mult mai adecvată. La fel, acum aproape o sută de ani, un exil la 6000km depărtare de casă era mai corect înţeles când era definit ca 10-15-20 de ani de Gulag în Siberia.

Măreția Siberiei nu stă în munţi crenelaţi care să zgârie cerul și nici în genuni adânci, ci în însăși spaţiul acesta carceral de o nemărginire înfricoșătoare. Ore întregi de stepă, ore întregi de taiga, zile întregi prin sălbăticie.




Graniţa cu China este la cel mult 40km depărtare dar nu aceasta este de interes ci faptul că, după multe mii de kilometri intrăm iarăși în zona temperată. Aici se termină permafrostul și foioasele cresc mult mai înalte, dar nu fără anumite particularități – stejarii păstrându-și de exemplu frunzele pe toată durata iernii, ce-i drept uscate și casante dar bine ancorate pe ramuri.

La câţiva pași spre nord de micuţa gară din Ledinaya se întrezărește cosmodromul Svobodny-18, cândva ţinut secret dar închis definitiv cu vreo 12 ani în urmă.

Departe de ţara lor dar atrași de climatul și pământurile de aici, coloniștii ucrainieni veniți în secolul al XIX-lea încă mai pot fi diferențiaţi ușor de rușii nativi. Casele lor pictate în alb – acele khatas atât de definitorii, contrastează puternic cu construcțiile de lemn masiv rusești.




Zone întinse, lipsite de populaţie dar cu multă iarbă uscată se aprind de la te miri ce iar incendiile de vegetație apar imediat. Lipsa ploilor contribuie și ea. Trecem prin câmpuri ce ard chiar lângă linia de tren și un echipaj de pompieri dotat cu o mașină din anii ’70 se uită neputincios. Oricum, cea mai apropiată localitate este la multe zeci de kilometri.




Azi noapte, după câţiva kilometri de mlaștini am traversat Amurul de-a lungul unui pod de 2.6km. Pe același pod trecem atât noi cu trenul cât și mașinile, pe șoseaua ce merge deasupra liniei ferate. Undeva sub râu a fost construit între 1937-1942, un tunel lung de 7km – pentru motive strategice, tunel folosit uneori de trenurile ce se îndreaptă spre Vest.

Linia de tren urmată astăzi – linia Ussuriană, ultima secţiune a Trans-Siberianului, a fost de fapt prima construită. Lipsa muncitorilor a fost principala problemă, tribul local Goldi fiind încă în Epoca de Piatră și neînţelegând conceptul de muncă plătită sau scopul acestei munci, căci nu văzuseră în viaţa lor un tren. În cele din urmă s-au recrutat prizonieri din insula Sakhalin, dar viaţa nu le-a fost ușoară căci ţânţarilor ce îi mâncau de vii le făceau concurenţă tigrii de Amur – faimoasele feline siberiene ce împânzeau pădurile prin care era tăiată linia ferată. Habitatul lor se întindea cândva de la lacul Baikal și până la Beijing și Vladivostok, însă astăzi din cauza despăduririlor masive și a vânătorii excesive pentru ‘valoarea medicinală’ dată de chinezi diverselor părţi dintr-un tigru, doar vreo 350 de exemplare se mai bucură de libertate.




La capătul peninsulei ce găzduiește ultima staţie a Trans-Siberianului ieșim dintre dealuri și dăm cu ochii de turcoazul oceanului Pacific. Celălalt capăt al lui faţă de cel văzut în Americi.

Cu un scârțâit obosit, locomotiva se oprește într-un final în Vladivostok, fără nici măcar un minut de întârziere, după 9288km – cifre și zile multe. Sau ani, pentru unii.



Leave a Reply

Your email address will not be published.