SERAIUL DIN UMBRA ARARATULUI ȘI LACUL CU FLAMINGI

Drumurile sunt lungi în Podișul Anatoliei, și drepte. Privești cale de zeci de kilometri cum cenușiul asfaltului se face din ce în ce mai îngust și munții din jur din ce în ce mai înalți. Verdele colinelor are nuanța ireală a lunilor de primăvară, când totul apare mult mai intens. Cele +2°C din termometru sunt și ele tot de primăvară la munte.



Peste tot unde opresc, în orice sat sau târgușor, oamenii sunt atrași de necunoscutul venit pe motocicletă, ca și când călătorul prăfuit sau după caz proaspăt îmbibat de ultima ploaie prinsă printre munți este mai vrednic să fie acolo decât cel picat direct din burta vreunui avion. Întregul drum parcurs către ei kilometru după kilometru, nu m-a apropiat se pare doar fizic ci și sufletește. Întrebările ce li se ivesc pe buze sunt ca ale înaintașilor lor când vechile caravane sau vreun rătăcitor singuratic le ieșea în cale: de unde vin, pe unde am trecut, ce am mai văzut pe ici pe colo, ce noutăți le aduc oare?




Din spatele unor munți de vreo 2000m, apare conul de 5137m al uriașului Ararat. Cu vârful prins în nori, muntele este pentru o vreme greu de reperat din mozaicul de nori albi împrăștiați pe cer.

Cele două vârfuri ale muntelui denumit de localnici Ağrı Daği apar în legende încă din timpuri imemoriale. Poate cea mai cunoscută este aceea de loc unde a eșuat Arca lui Noe în urma potopului ce ar fi distrus lumea. Legendă sau nu, Marea Neagră se pare că ar fi fost vinovată acum multe mii de ani când apele sale au inundat o mare parte din ținuturile ce o mărgineau. Pe la sfârșitul ultimei ere glaciare, Marea Neagră era doar o apă mică denumită acum de geologi Neoeuxine. Ghețarii s-au topit, apele au crescut, iar lacul cu apă sălcie s-a unit cu Mediterana umplând strâmtoarea dintre Bosfor și Dardanele și dând astfel naștere mării Marmara. Acum 7500 de ani în mijlocul perioadei neolitice, vechii oameni de pe țărmurile a ceea ce era pe atunci doar un lac ar fi putut vedea cum Mediterana a început să curgă în lac cu o înspăimântătoare viteză de 1.5km pe zi. Țărmurile vechiului lac se află acum la aproximativ 150m sub apele Mării Negre. Cam așa se nasc legendele.

Roțile se învârt și nu pot să îmi dezlipesc ochii de la magicul Ararat – un gigant printre uriași.





La intrarea în Doğubayazıt un filtru de poliție mă oprește neștiind ce este cu mine – la urma urmei aici sunt două granițe extrem de sensibile, dar realizând că sunt un străin pe meleagurile lor îmi urează bun venit în Turcia și drum bun în continuare. Orășelul este nespus de aglomerat, ca un târg în zi de sărbătoare, cu oameni ce traversează haotic și mașini parcate aiurea. Asia adunată într-un orășel. La câteva zeci de kilometri depărtare se întind granițele cu Iranul și cu Armenia, dar nu pentru asta am venit eu aici.



İshak Paşa Sarayi m-a atras până aici și de fapt el a fost catalizatorul și liantul tuturor locurilor pe care mi le-am pus pe hartă înainte de a o lua din loc spre Est. Un drum urcă susținut până la baza fostului palat, unde câteva mașini și vreo zece motociclete au umplut parcarea – pare a fi locul de întâlnire al tuturor overlander-ilor din zona asta a Asiei.

Palatul ancorat în stâncile golașe de deasupra orașului, combină în modul cum a fost construit și decorat elemente otomane, seljuce, georgiene, persane și armene. Construcția sa a început în 1685 și a fost finalizată 100 de ani mai târziu de către generalul otoman al cărui nume acum îl poartă.







Până la începutul anilor 1930 palatul era înconjurat de un mic oraș denumit Eski Bayazıt, însă în urma unei revolte kurde (orașul fiind pe atunci majoritar kurd), armata turcă l-a demolat în totalitate. Astăzi din el se mai văd doar mici ruine împrăștiate în valea de sub palat.

Portalul principal al palatului este împodobit cu elemente adunate din Asia Centrală, iar dincolo de el se deschide prima curte ce pe vremuri era deschisă pentru oaspeți și negustori. Din donjoanele ce flanchează curtea, membrii familiei puteau supraveghea tot timpul forfota mulțimii.








În cea de-a doua curte aveau acces doar familia și oaspeții mai speciali, căci de aici se putea intra atât în selamlık – zona bărbaților cât și în haremlik – locul rezervat femeilor.

La intrarea în selamlık, un mormânt bogat împodobit cu sculpturi seljuce și basoreliefuri persane se crede că ar fi al lui İshak Paşa ce nu ar fi vrut nici după moarte să se despartă de minunatul său palat.








De cealaltă parte, accesul în haremlik este printr-un minunat portal, iar camerele sunt împodobite cu șemineuri sculptate în piatră și priveliște panoramică spre vale și munți. Piesa de rezistență rămâne însă sala de ceremonii, unde un melanj de stiluri este încununat de elemente decorative seljuce, basoreliefuri florale armene, și coloane georgiene ce se asortează cu tabla de șah a zidului de piatră.

La est de palat, spre granița cu Iranul sunt rămășițele prinse între stânci ale Eski Kale – vechiul castel fondat în anii 800 î.e.n., dar și moscheea Eski Bayazıt – de dată ceva mai nouă, de prin secolul al XVI-lea.








Mă așteaptă probabil ultima mare traversare a munților, iar norii întinși peste vârfuri par neprietenoși. Aveam să văd însă că drumul meu ce urca la 2644m altitudine în pasul Tendürek se întindea peste alți munți. Imensa deschidere a peisajului face greu de intuit direcția exactă pe care o va urma drumul.



De pe imensul platou ce se vrea munte, serpentine largi coboară înconjurând dealuri înalte. Până în ultima clipă, turcoazul nemișcat al lacului Van se ascunde în mijlocul cununii de munți înzăpeziți, iar la capătul său cu picioarele lungi priponite în apa sărată, un stol de flamingo.





Format în urma mișcărilor tectonice și exploziilor vulcanului Nemrut, lacul ce măsoară în cel mai lat punct al său aproape 120km poate fi ușor confundat cu un colț de mare, mai ales că datorită salinității foarte mari acesta nu îngheață iarna.

Zeci de kilometri se scurg sub roți cu oglinda lacului în priviri, dar îmi este imposibil să mă satur de priveliște. Silueta medievală a bisericii armene de pe insula Akdamar complimentează peisajul aproape lipsit de amprente antropice.




Pentru ceva mai mult de 200km oglinda lacului Van – cel mai mare lac cu apă sărată din lume, escortează șoseaua ce se strecoară încet spre vest. Deseori munții înzăpeziți de dincolo de lac își reflectă albul iernii încă prezente în apele nemișcate împrumutându-le un argintiu mercurial.

Pe malurile liniștite tulburate doar de valurile încrețite de vântul blând ce coboară de pe versanții înzăpeziți, găsirea unui loc de cort este facilă – mai greu este să alegi cu ce priveliște să te trezești a doua zi și cum să te înțelegi cu ariciul curios ce dă târcoale cortului.






Leave a Reply

Your email address will not be published.