TrekLens

Alături, geamul autobuzului chinezesc cedează cu un pocnet sec și se transformă artistic într-o pânză de păianjen. Este un motiv cât se poate de bun pentru a începe o discuție – nu că Javier ar avea nevoie de vreun motiv. Are 45 de ani și și-a trăit viața în Santa Clara. Este profesor de engleză, îmi spune mândru, și ce-i drept o vorbește excelent. Când vine vorba de vestul Cubei, deschide cu un oftat cutia Pandorei. Are o soră în Viñales, măritată cu un guajiros – unul din fermierii aceia cu alură de cowboy, nedespărțiți de caii lor.

“Lucrurile s-au schimbat mult în ultimii ani, mai ales în vestul Cubei – Viñales era un sătuc prin care vedeai doar guajiros călare. Mașinile erau rare și mai mult în trecere. Acum abia dacă mai poți traversa de ele. Mai toate casele oferă camere pentru străini dar afluxul de valută a adus cu el și conflicte între vecini și prieteni. Toți se bat pentru banii turiștilor și prețurile au crescut. În Viñales o casă costă triplu față de acum câțiva ani.”

S-au scris tomuri întregi despre Che – argentinianul care a devenit simbol al revoluției cubaneze. În funcție de convingerile politice, este ușor să cazi în extremele ce-l văd ori ca un simbol al libertății ori ca un criminal fără scrupule, dar cel mai corect ar fi să încerci să înțelegi mediul socio-politic atât din anii ce au precedat revoluția cât și din cei de după. Fără îndoială propaganda și-a făcut datoria cu brio în ambele tabere.

Santa Clara este orașul revoluţiei. Aici, în 1958 grupul de rebeli condus de carismaticul Che a dus bătălia finală, luptă în urma căreia generalul Batista a părăsit Cuba. În Plaza de la Revolucíon, sub imensa statuie de bronz a celui ce a fost El Comandante, un mic muzeu urmărește viaţa argentinianului prin colecţii de fotografii, amintiri și obiecte personale, de la copilăria acestuia de-a lungul călătoriei definitorii prin America Latină – ce i-a trezit instinctele socialiste și până la moartea sa în Bolivia. Alături, într-un mausoleu întunecat, îngropate în niște firide în zid, rămășițele lui Che se odihnesc alături de cele ale celorlalți 17 tovarăși uciși prin trădare în campania boliviană. O flacără aprinsă de Fidel Castro în urmă cu aproape 20 de ani le veghează veșnicia. Din bătrânul autobuz școlar ce trece prin dreptul mausoleului, răzbat cântece patriotice.

Pe străduțele înguste pe care abia dacă au loc mașinile, sunt la modă motocicletele cu remorcă amenajată pentru transportul clienților. Printre graffitiurile cu mesaje pacificatoare, mici chioșcuri prepară mâncare la preț de nimic, nu foarte variată – este drept, dar cu siguranță gustoasă. O cofetărie ce-mi aduce aminte de vremuri demult apuse în România, mai stinge din văpaia de afară.

După ce orașul a căzut în mâinile lui Fidel Castro, generalul Batista a mai avut o ultimă încercare de a recâștiga lupta. Trenul blindat ce transporta câteva sute de soldați și muniție ar fi fost asul din mâneca generalului. Patru vagoane ale fostului tren blindat, căzut în urma ambuscadei conduse de Che Guevara, sunt acum amenajate ca încăperi de muzeu. Printre fotografii istorice, uniforme și arme, povestea ambuscadei este spusă succint: grupul de revoluţionari condus de El Comandante, folosindu-se de – ah, ironia sorții – un excavator capitalist, a reușit să deraieze trenul încărcat cu câteva sute de soldați solidari generalului Batista. Lupta a fost scurtă și armata s-a predat. Revoluția a învins.