TrekLens

Pustietatea este dureroasă pe ulițele prăfuite ale satului părăsit. Clădite prin secolul al XV-lea din pietre și lut dar ulterior abandonate de sătenii strămutați în căutarea unei vieți mai ușoare, multe case zac acum năruite sub greutatea timpului. Ascuns de iureșul civilizației pentru cea mai mare parte a secolului XX, satul Dana își trăiește acum o nouă tinerețe.

Temperatura crește cu fiecare pas coborât în adâncurile imensei văi ce cuprinde Rezervația Dana, iar ultima adiere de vânt este de multă vreme dată uitării. Miroase a humă uscată, a arșiță și-a mărăcini. Căldura devine aproape palpabilă, simțind-o fizic ca pe o forță ce ne împiedică să înaintăm.

Drumul taie muntele încolăcindu-se pe văile sale, iar la un moment dat o zărim lucind în soare – este chiar ea, faimoasa Mare Moartă – de zece ori mai sărată decât orice altă mare și punctul cel mai jos de pe suprafața Terrei (-418m). Aici, la capătul ei sudic se văd foarte bine efectele nocive ale exploatării intensive a râului Iordan – marea este retrasă pe câteva sute de metri, în locul ei rămânând trist, nămolul uscat. Pietrele au albit îmbătrânite de o crustă groasă de sare, iar mirosul puternic ne întâmpină cu mult înainte de a face fizic cunoștință cu ea, de parcă aroma întregului ocean planetar s-a concentrat în aceste ape.

Cu puțin timp înainte de căderea nopții ne luăm la revedere de la Iordania și pe drumul ce șerpuiește haotic prin munți ne îndreptăm spre Madaba. Câte o kanafeh ne îndulcește tristețea despărțirii de Iordania, iar ultima imagine ce ne rămâne este cea a unei prăvălii ce pare ruptă din “Domnul Ibrahim și Florile din Coran”, căci marfa abundentă de pe rafturile înghesuite este imaginea fidelă a tabloului imaginat la citirea cărții. Până și negustorul din spatele tejghelei, cu figura sa blajină, seamănă cu domnul Ibrahim – doar Moise lipsește din peisaj. În urma noastră, apusul transformă marea liniștită ca un deșert lichid în paleta de culori a unui pictor.