TrekLens

Bruma depusă pe pământ se asortează cu munții descoperiți de nori, ce au înălțimile pudrate pe alocuri cu zăpădă. Pădurea este însă nebună de toamnă. O feerie multicoloră.

Autocarul vechi ce coboară în adâncurile minei Praid emană o poluare pe care o simți încă înainte de a te apropia de el.
În adâncuri, o scară lungă protejată în câteva locuri de aerul îmbâcsit al stației de autobuz subterane, coboară spre zona vizitabilă a minei. Exploatarea aici datează încă din vremurile dacice și a continuat și în timpul ocupației romane. Fiind una dintre cele mai mari mine de sare din Europa, vestea existenței ei s-a răspândit rapid iar în anii 1500 mina a ajuns sub controlul secuilor care o exploatau de trei ori pe an fără taxe.

În anii 1960 mina a ajuns să fie folosită în scopuri terapeutice iar în vremurile actuale a ajuns să fie doar un imens loc de joacă amenajat pentru copii. Tobogane, balansoare, un mic parc de aventură și nenumărate băncuțe. O bisericuță în incinta căreia au fost înghesuite zeci de iconițe în faldurile zidului, stă stingheră în zgomotul de bâlci al subteranului.

Pentru adulți a fost amenajată o zonă cu niște scaune automate de masaj și câteva tarabe de unde se pot cumpăra creme și produse de înfrumusețare. Probabil în curând vor apărea și magazine cu haine second-hand sau tarabe cu ceapă și cartofi. Pentru că oricum totul arată ca nuca în perete. Ca adult, după vizitarea salinelor Slănic Prahova, Ocnele Mari și Turda, cea de la Praid vine ca o decepție.

Interesant ar fi de remarcat că salina nu ține cont de existența pandemiei, căci aici nimeni nu se sinchisește în a purta mască deși regulile oficiale sunt foarte clare. Probabil coronavirusul nu a aflat de existența subteranului, sau guvernanții de existența salinei. Sau, pur și simplu este un alt exemplu de nepăsare cruntă.

Singura parte cu adevărat interesantă a minei este imensa exploatare în formă de clopot a minei Josef, ce poate fi întrezărită dincolo de un paravan transparent, precum și o expoziție cu fotografii vechi. Amenajări s-ar putea face pentru a avea un loc cu adevărat interesant, dar cui să îi pese dacă acest status quo aduce suficienți bani?!

Mina se află de fapt în adâncurile Dealului Sării, însă exploatarea inițială a fost una de suprafață. Sarea spălată de ploi a fost adusă la suprafața pământului de izvoare și a creat forme complexe ce variază de la înguste lame zgrunțuroase până la mici acumulări ce aduc a flori de conopidă.

Punți de lemn trec printr-o lume în care sarea și apele au clădit un mic ecosistem special. Izolat de un strat de argilă, pârâul de aici este însă dulce iar vegetația a crescut doar în locurile prin care acesta reușește să se strecoare. Câteva semne avertizează cu privire la prezența ursului în zonă, ca de fapt prin tot Ținutul Secuiesc.

Turla bisericii catolice a satului Bezidu Nou a stat mulți ani deasupra apelor ce au inundat satul, devenind un simbol al încercărilor lui Nicolae Ceaușescu de a sistematiza Transilvania rurală, distrugând parțial sate de secui și sași. Bezidu Nou a fost centrul secuilor sabatarieni, un grup religios din Transilvania ce s-a convertit la iudaism în secolul al XIX-lea, dar a căror libertate religioasă a fost păstrată și respectată în sat. Construcția barajului a început în 1975 dar abia după zece ani s-a început strămutarea satului și ulterioara sa inundare pentru crearea rezervorului de apă.

În 1995 pe malul lacului a fost ridicat un mic monument a cărei placă memorială îndeamnă ca acest loc, în ciuda demolării satului, să rămână un simbol al toleranței religioase. Turla bisericii care pentru mult timp a întrerupt calmul apelor, a fost cu timpul distrusă de umezeală pentru ca într-un sfârșit de Iunie 2014 să își găsească liniștea pe fundul lacului.