TrekLens

După primăvara de ieri, a doua zi la șapte dimineața am simțit toamna strecurându-se în cort. Un vânt umed și rece își face loc pe lângă sacul de dormit, copacii foșnesc doios a jale iar supratenta cortului a devenit aproape crocantă de la gheața ce vrea cu tot dinadinsul să se închege pe ea.

Valea Cernei a înnebunit de primăvara îndelung așteptată iar calcarul pereților strălucește într-un soare de care nici nu speram să avem parte.

Urcarea spre Cheile Țăsnei este un preț infim de plătit pentru frumusețea pereților de stâncă scăldați în soare și tapetați cu verdele crud al foioaselor ce contrastează cu pinul negru de Banat. Pământul sfărâmicios alunecă sub bocanci pe pantele abrupte, dar metru după metru câștigăm altitudinea necesară pentru accesul în chei.

Cu un început atipic pentru care ascensiunea spre baza pereților de stâncă este necesar, intrarea din aval în Cheile Țăsnei răsfață privirile cu panorama munților Cernei: inconfundabila creastă aeriană a Arjanei, greoiul trapez al Vlașcului Mic și Mare, cătune risipite în poieni înverzite nebun în primeneala noului anotimp și petice uitate de zăpadă.

Poteca săpată în coasta stâncilor urcă și coboară pe la baza grohotișurilor sub pini risipiți haotic pe stâncării, prin mici petice de pădure prin care lianele vor să ne facă să credem că suntem pe un alt continent, iar susurul Țăsnei ne dă de veste atunci când trebuie să o traversăm.

Vechea moară de apă este lăsată în paragină, roata ce învârtea piatra fiind distrusă de viituri și nerefăcută – doar căsuța morii este acum întreținută, motiv de poze și nu de istorie. Cumva, tipic pentru vremurile pe care le trăim – o spoială fără esență și cam atât. Noroc cu munții ce se primenesc gătindu-și pădurile în alte haine în funcție de anotimp.

Pe pajiștea proaspăt cosită orientarea cortului rămâne cea mai dificilă problemă a zilei – cu ce alegem să ne clătim ochii din confortul sacilor de dormit? Să fie crestele înzăpezite ale Parângului, rotunjimile greoaie ale munților Căpățânii sau zveltețea încă albă a Builei-Vânturarița?

Este o întreagă magie în simplul fapt de a sta ghemuit în sacul de dormit, cu somnul încă plutind peste ochi și cu minunea unei noi zile ce se formează – un spectacol cu un cer ce-și colorează voalul de nori apărut de nicăieri în nebunești nuanțe sângerii.