TrekLens

Gara din Kiev, locul unde iau prima oară contact cu capitala, prevestește un oraș de o măreţie imperială. Trenul a ajuns mai devreme decât era planificat și creierul refuză să funcționeze la o asemenea oră imposibilă, iar gara rămâne doar pe filmul amintirilor. Candelabre demne de un palat, arcade și coloane împrumutate parcă din temple imemoriale, vitralii și imaginile unor edificii celebre lucrate minuțios în mozaic. Nimic din toate astea nu a fost însă impregnat pe pelicula digitală, dar să privim partea bună – răsăritul mă așteaptă. Balanța se menține.

La întrecere cu răsăritul de pe malul Niprului, lunga coborâre în subteranele ce ascund metroul pare infinită. La urma urmei pe-aici este și recordul în materie de adâncime pentru o stație de metrou – mai bine de 100 de metri la care se ajunge după o coborâre cu scara rulantă ce durează aproape cinci minute.

Doar pescarii și cu mine coborâm din metroul ieșit la suprafaţă pe insula ce este un loc al distracţiei nocturne și al plajelor. Dincolo de apele Niprului, dealurile Kievului sunt împărţite de sacru și profan – religie și război, complexul mânăstiresc Kyevo-Pecherska Lavra și Rodina Mat – statuia Mamei Patrie.

Din traversarea podului peste Nipru sunt întrerupt de Serghei și Yuri, ieșiţi la pescuit. Insistă să devin părtaș la dovedirea unei sticle de horincă stinsă cu apă. Un pumn de semințe acompaniază nebunia matinală – ca să nu fie pe stomacul gol, desigur. Serghei lucrează în Ministerul de Interne – serviciul de Informații, pare să spună legitimația cu care se fălește în ciuda insistențelor lui Yuri, ce cochetează cu alcoolul de mai puțin timp ca Serghei. Cu rusa mea limitată, discutăm de ne dor mâinile. Un fel de gimnastică de dimineață în urma căreia concluzionăm că suntem frați – pe loc repaus.

De jur împrejurul imensei doamne de oțel – Mama Patrie în viziunea lui Brezhnev, se întinde un muzeu în aer liber, cu relicve militare comuniste ce rememorează Marele Război de Apărare a Patriei – cel de-Al Doilea Război Mondial, așa cum mai este cunoscut prin alte cercuri. De dată mai nouă, pe promenada din faţă își încrucișează ţevile două tancuri ce zice-se au fost capturate de la forţele pro-ruse ce au activat în estul Ucrainei în timpul conflictului din 2014.

Este ajunul Paștelui și asta se vede în bisericile pline de pravoslavnici. Cupolele aurite ale complexului Kyevo-Pecherska Lavra încununează niște ziduri bogat împodobite cu picturi și ornate cu brâuri sculptate. Interioarele gem de credincioși printre care sunt ușor de remarcat câţiva bodyguarzi ce păzesc niște personaje mai… importante.

Cel mai sfânt loc pentru credincioșii creștin ortodocși din Ucraina, Rusia și Belarus, se află la această mânăstire, unde pelerinii se înghesuie la puterile vindecătoare ale rămășiţelor călugărilor îngropați în cripte.
Săpate în primii ani ai primului mileniu de Sf. Antonie Grecul (ctitorul mânăstirii), catacombele au servit ca loc de rugăciune și studiu pentru călugării de aici. La moartea lor, temperatura scăzută și aerul uscat au ajutat la mumificarea trupurilor și conservarea acestora.

Lăsând deoparte credinţa și obiceiurile, domurile aurite sunt de o perfecţiune ce rivalizează cu cele ale Sankt Petersburg-ului rusesc.

Pornit de la ceea ce a fost perceput de Stalin ca o mișcare naţionalistă a celor din Kharkov, prin care aceștia aduceau pe tapet cultura și tradiţiile locale într-o epocă în care asemenea activități se răsplăteau cu excursii în Siberia, Holodomorul a reprezentat poate cea mai mare tragedie din istoria Ucrainei. Și, din păcate una prea puțin cunoscută pe plan internațional. Între anii 1932 și 1933, aproape cinci milioane de oameni au fost victime ale foametei, înconjuraţi fiind de ceea ce era denumit grânarul Europei și de depozite pline cu mâncare.

Parte a Uniunii Sovietice, fermele ucrainene au fost colectivizate iar dispozițiile venite de la Moscova ordonau ca producţia să atingă cote imposibile, în timp ce toate proviziile au fost confiscate. O reţetă simplă de genocid, suplimentată cu închiderea graniţelor pentru a preveni emigrarea. Ucraina nu a fost însă singura ţară unde s-a dorit rezolvarea ‘problemei naţionaliste’ cum era denumită de Stalin – Republica Moldova și alte foste republici ale măreţei U.R.S.S. au avut propriile lor victime ce au dus la halucinantul număr de aproape zece milioane de victime. Pentru comemorarea Marii Foamete și a genocidului despre care nu vorbește nimeni, Memorialul Victimelor Holodomorului a fost ridicat pe dealurile de deasupra Niprului.

Prin ecrane interactive se scurg mărturiile supravieţuitorilor, iar ceasloave cu mii și mii de pagini poartă cu scris mic numele victimelor. Ecranele curbate de-a lungul pereţilor proiectează imagini puternice filmate în acei ani. Întreaga rază vizuală este ocupată de cei ce acum nu mai sunt, și devii părtaș la acele evenimente. Un ghem se adună în gât și coboară cu greu spre stomac.

Eludând controalele dese, puținii norocoși își făceau provizii îngropate în pământ în timpul verii și toamna, de pe urma cărora supravieţuiau de-a lungul iernii. Cei prinși că tăinuiau chiar și un pumn de grâu erau executaţi sau cunoșteau Siberia îndeaproape pentru multă vreme. Mulţi ajungeau la sinucidere iar poveștile de canibalism nu sunt chiar așa de rare. Copiii ce dispăreau de acasă nu mai erau căutaţi de nimeni. Scara evoluţiei fusese inversată și oamenii ajunseseră fiare.

Statuia fetiţei înfometate te privește cu ochi goi și nu mai cere nimic – speranţa murise și ea.

După coșmarul paginilor atât de puțin cunoscute ale istoriei, albastrul cerului este o adevărată gură de oxigen.

Spre Piaţa Independenţei – Maidan-ul ce a fost adus în actualitate cu câţiva ani în urmă de luptele ce au dus la fuga președintelui Viktor Yushchenko, se mai văd încă urmele baricadelor, iar de pe pietrele funerare te privesc chipurile victimelor acelor zile. Orice se poate spune despre Maidan, însă nimic nu îi poate fura măreţia. Un mic protest împotriva înființării unei baze militare NATO pe teritoriul Ucrainei și împotriva războiului în general, are parte de mai multă poliţie decât de protestatari.

Coloana ce are la bază Monumentul Fondatorilor Kievului este o adevărată cheie de boltă a orașului. Totul gravitează în jurul ei. Kievul are o măreţie pe care nu am mai întâlnit-o în nici o capitală a Europei.

Zoloti Vorota – o copie a Porţii de Aur a Constantinopolului, este cam tot ce a mai rămas din vechile fortificaţii ale Kievului din timpurile lui Yaroslav cel Înţelept. Ultimul mileniu a fost necruţător pe-aici, invazia Hoardei de Aur fiind definitorie.

Nu aș putea spune că am venit la Kiev pentru lăcașele de cult de aici, dar sunt greu de ignorat când arhitectura lor este atât de specială. Purtând pe ziduri albastrul din ochii celor mai mulţi ucraineni, dincolo de piaţă se ridică domurile aurite ale mânăstirii Sf. Mihail – patronul spiritual al Kievului.

Legenda spune că pe unul din dealurile actualei capitale, un om a ridicat o cruce și a profeţit că în acel loc se va înălţa un oraș măreţ. Acel om ar fi fost apostolul Andrei și numele-i este purtat de lunga stradă cu aer boem, dar și de biserica ale cărui planuri au fost desenate de nimeni altul decât cel care se face vinovat de designul Palatului de Iarnă de la Sankt Petersburg, arhitectul italian Bartolomeo Rastrelli.

Purtând numele mult mai celebrei Hagia Sofia din Istanbul, arhitectura bizantină a Catedralei Sf. Sofia anunţa noua autoritate politică și religioasă de la Kiev. La urma urmei, creștinismul ortodox fusese recent adoptat ca religie de stat.

Pe fundal, în atmosfera profană a pieței se aude vocea lui Bono îngânând ‘There’s many lost, but tell me who has won/ The trench is dug within our hearts/ And mothers, children, brothers, sisters torn apart’ – versurile din Sunday Bloody Sunday puteau foarte bine să fi fost compuse de U2 doar pentru Ucraina.