TrekLens

Kargil rămâne în urmă prins în căușul munților, la mică distanță de granița închisă cu Pakistanul. Kashmir este o zonă disputată și extrem de sensibilă, cel puțin pe partea Indiană inclusiv propaganda este dusă la așa nivel încât se susține oficial că vârful K2 (al doilea ca înălțime din lume, după Everest) ar fi la ei în țară. Imaginația bogată este una, însă realitatea spune că vârful este adânc în Kashmirul controlat de Pakistan, la granița cu China. Sunt curios cât de paranoici și propagandiști sunt pakistanezii – am senzația că ceva mai puțin.

Canionul săpat de râul Wakka începe odată cu primele serpentine în ac de păr ce ascund vederii Kargilul. Altitudinea crește pe măsură ce apele alburii rămân în albia joasă, iar întregul drum este un miraj. Un asfalt perfect, un tors de motor și pereți roșiatici și cenușii de stâncă. În cască îmi răsună hitul lui Willie Nelson: “On the road again, goin’ places that I’ve never been, seein’ things that I may never see again…“. Zâmbetul mi se întinde pe toată lățimea căștii și nici măcar depășirile dubioase ale multicolorelor camioane indiene nu mă pot scoate dintr-un ritm perfect.

Cu greu opresc la poze pentru a lua cu mine puțin din magia locurilor. Aș merge până la infinit, sau măcar până mi se termină benzina. Pe hartă șerpuirile șoselei NH1 nu trădează nimic din ceea ce este în realitate: îmi trec prin minte rapid alte zeci de drumuri încovrigate pentru a face un clasament, dar dau neputincios din umeri – nu am cum, fiecare are magia sa imposibil de pus în cuvinte. Pasul Namikala cu cei 3816m altitudine vine ca o surpriză – harta nici măcar nu îl menționase, însă sute de stegulețe colorate marchează trecerea în cealaltă parte a muntelui și o lungă și nesfârșită coborâre.

Un drum în coasta muntelui ce urcă spre un albastru pur – cerul are o nuanță specifică în fiecare anotimp, dar cel mai intens albastru este în Octombrie. Ridic viziera zgâriată de prea multe mănuși și privesc cu nesaț la un cer de cerneală. Opresc motorul pentru a asculta liniștea și pentru a privi cerul. Kilometru după kilometru, distanța se comprimă iar timpul pe care îl voi petrece în șaua lui Scrammy este din ce în ce mai scurt. Îmi va lipsi independența asta pe care ți-o dau două roți care se învârt la nesfârșit. Ce nu-mi va lipsi este șaua total incomodă, gândită de cineva care nu a stat niciodată cu orele într-una.

Cu gândurile răsfirate printre crestele aride și încărcate de zăpadă, traversez și ultimul pas al zilei – Fotu La, cu 4089m altitudine, spre a coborî apoi spre una dintre cele mai vechi mănăstiri budiste din Ladakh, istoria ei întinzându-se până în secolul al X-lea. Lamayuru, cea mai mare gompa din Ladakh, are multe legende asociate cu ridicarea sa, una dintre ele fiind că înainte de existența mănăstirii, pe locul acesta a existat un lac imens. Lama Mahasiddhacharya Naropa, cel care a fondat mănăstirea, a secat însă lacul pentru a pune bazele lăcașului de cult și ale satului omonim. După ce apa s-a uscat, pământul a căpătat încrețiturile, craterele și formațiuni asociate deseori cu peisajul lunar.

Dincolo însă de legenda care plutește deasupra complexului monahal, mănăstirea este locul unde se întâlnesc unele dintre cele mai extraordinare chortene și stupa, dar și pietre roșii sculptate cu rugăciuni în miriade de detalii.

La fiecare mănăstire câte un guru este gata să învețe pe oricine dorește, contra obligatoriei ofrande în produse și/sau bani, filozofia de viață la care a ajuns prin rugăciune și meditație. Din unghiul din care privesc însă, tot ce se vede sunt comercianți stradali în robe aurii sau roșiatice, ce vând spiritualitate contrafăcută. Chiar dacă acei călugări au ajuns să descopere vreo cale către propria lor iluminare, este mult mai ușor să vinzi oamenilor vorbe goale și vise împachetate frumos, decât să le dai gratuit adevărul. Prea puțini l-ar accepta.

Coborârea în adâncurile canionului seamănă cu o descindere spre străfundurile pământului, căci straturi succesive de stânci își schimbă culoarea și tipul de rocă. Pe nesimțite ajung în Khaltse, la ultimul checkpoint înainte de oprirea finală din Leh. Parcă nici nu îmi vine să accelerez – așa de mult aș vrea să păstrez clipa asta de străbătut munții cu motocicleta. Drumul devine oarecum cunoscut – pe aici am mai trecut cu câteva zile în urmă, însă nu contează. Aș da orice să mai prelungesc agonia asta frumoasă a unui final în care Indusul se unește iarăși cu Zanskarul între munții ce se despart pentru a le face loc îndemnându-i la drum, spre alte tărâmuri.