ROTUNJIMI DE SEMENIC ȘI CUSTURI DE RETEZAT

Mă strânge orașul așa că plec iarăși la drum. Este rândul lui Amur să își desmorțească anvelopele și să alergăm caii de sub șa spre miazăzi și miazănoapte. În oglinda stângă soarele se cațără peste blocurile rămase în penumbra dimineții matinale. În oglinda stângă nu se întâmplă încă nimic – lumea doarme.

Din Slatina-Timiș începe drumul supranumit între motocicliști TransSemenic. Mult mai celebrele TransAlpina și TransFăgărășan sau chiar și TransBucegiul sunt mult prea aglomerate în weekend pentru a te putea bucura de ele. Aici în Banat însă, doar câteva mașini străbat acest drum – ce-i drept este și mult prea departe pentru bucureșteni. Pe cei aproape 60km serpentinele sunt probabil cu sutele, multe dintre ele suficient de blânde cât să poată fi abordate în viteză. Panorame care să te fure nu sunt și pe de o parte este păcat, însă si perdeaua continuă de brazi are farmecul său.







Lacul Gozna, lângă Văliug, este ochiul de apă de aici din zonă și locul de recreere pentru multă lume, iar coborârea pe cealaltă parte a muntelui, tot încovrigată în serpentine, ne aduce fix în mijlocul Reșiței – locul unde primele locomotive cu abur de producție locală ieșeau de pe porțile fabricilor acum aproape 150 de ani.







De la Hațeg drumul se afundă în adâncurile Retezatului, casele devenind din ce în ce mai rare până lasă cu totul locul barajului Gura Apelor, de unde asfaltul devine o amintire. Salvamontul dăduse un comunicat cu câteva zile în urmă că drumul a fost reparat și orice mașină îl poate urca. Amur se simte în largul său oriunde – pietrele ricoșând din scut cu zgomot înfundat, însă situația prezentată de Salvamont este puțin diferită căci o mare parte din cei 19km până în Poiana Pelegii sunt o bătaie de joc la adresa sutelor de oameni ce vin pe aici și care pe lângă taxa de acces la natură învelită în sclipitorul ambalaj denumit Parc Național, de multe ori trebuie să își mai repare și mașinile după o asemenea incursiune. Sau, eventual să cheme o platformă să îi preia. Fascinanta Românie…













Din Poiana Pelegii traseul se strecoară grăbit prin pădure, trece în fugă printre jnepenii brăzdați de izvoarele ce fac parte integrantă din potecă și iese curând la soare.

Pierduți în povești cu ochii alergând nestingheriți pe culmi, ieșim pe culmea paralelă cu cea a Slăveiului, iar giuvaerele Retezatului încep să se zărească. Inconfundabilul vârf Judele, salba de lacuri Lia, Ana și Viorica, Custura Bucurei, vârfurile Bucura și desigur impunătorul Peleaga.











La lacul Bucura este o aglomerație mai ceva ca pe Calea Victoriei la oră de vârf. Peste o sută de corturi de toate modelele și culorile, inclusiv monstruozități în care s-ar putea parca lejer o mașină mai mică.

Stau la lac și mă minunez. Mă minunez că acum mulți ani când am trecut prima oară pe la Bucura, era aproape pustiu în comparație cu ce este acum. Mă uit și nu știu încotro să o apuc. Dar nici nu contează în cele din urmă, așa că las harta la locul ei și urmez o direcție stabilită ad-hoc, încotro mă duc picioarele și privirea.










Marcajul este deseori lipsă sau amestecat cu alte marcaje ce probabil deservesc hărți mai vechi. O harababură ce te face să te întrebi – unde se duc toți banii pe taxa de acces în Parcul Național Retezat? Indicatoarele sunt vechi, marcajele un haos, drumurile de acces sunt bune de rupt mașinile prin ele, amenajările de la locurile de campare lipsesc cu desăvârșire, iar printre lacuri se vede clar cum turma de oi a trecut și a tocat iarba deși pășunatul este și el strict interzis. Parcul Național Retezat? Halal…












Leave a Reply

Your email address will not be published.