TrekLens

Pe malul râului Bagmati, Pashupatinath este locul unde hindușii ar vrea să moară și să fie incinerați, acest lucru fiind considerat capătul lungii căutări religioase și garanția întreruperii lungului ciclu al reîncarnărilor. Până la moarte și incinerare însă, o baie în apele de o culoare incertă a râului garantează acumularea de binecuvântări pentru viața de dincolo, existând credința că acele cupluri care se îmbăiază aici împreună vor rămâne împreună și în următoarele lor reîncarnări. Este greu de crezut dar apele râului Bagmati sunt mai murdare chiar și decât ale Gangelui ce udă malurile celuilalt oraș sfânt pentru hinduși – Varanasi.

Pashupatinath a fost locul venerat atât de budiști cât și de hinduși, cu mult înaintea ridicării templului omonim în 1696. Non-hindușii nu pot intra în curtea templului, însă banii acestora sunt primiți cu plăcere sub formă de donații – cum altfel?! Pe ghat-urile din fața acestora pot fi incinerați doar cei din familia regală, politicieni și VIP-urile, cei săraci sau din castele inferioare având la dispoziție platformele din josul râului – că doar sistemul de caste a fost oficial abolit în 1963.

Preoți, imami, rabini și guru de tot felul au cea mai profitabilă afacere din lume, ce nu ține seamă de fondurile celor ce sunt în căutarea sinelui. Religia este cea mai profitabilă afacere – vânzarea unui produs care nu costă nimic: speranța. Speranța de reîncarnare într-o viață mai bună sau speranța într-o viață veșnică undeva în ceruri, căci este o pilulă tare greu de înghițit aceea că viața se termină fără nici un fel de continuare.

Pashupati este una dintre încarnările zeului hindus Shiva, iar aici nu este văzut ca acel zeu distrugător ci ca zeu al animalelor, iar lui îi este închinat acest templu. Numele de Pashupatinath cuprinde însă o colecție de peste 500 de temple, imagini, ashramuri și ghat-uri (locurile de incinerare ale morților) de-a lungul malurilor sacre ale râului Bagmati, temple și altare fiind continuu adăugate aici începând cu secolul al XV-lea.

Chiar și înainte de a intra în zona templelor, câțiva oameni sfinți oferă binecuvântări atât străinilor cât și localnicilor, contra unei mici sume desigur. Haosul pentru care Kathmandu este atât de cunoscut nu se oprește însă la poartă ci continuă și se întinde până în cel mai ascuns colț, altar sau alee de aici.

Spectacolul morții este un spectacol de multe ori copleșitor: caprele își fac loc prin mijlocul pieței, vacile rumegă sigure de faptul că nimeni nu le va deranja, credincioșii mișună în toate direcțiile recitând rugăciuni, aducând ofrande sau cărând trupurile celor decedați.

Pentru credincioși viața este de fapt lunga așteptare a reîncarnării, iar valoarea timpului este relativă. La urma urmei în Nepal se folosește și un alt calendar – Nepali Patro, care este înaintea calendarului Gregorian cu aproximativ 56 de ani, 8 luni și jumătate, iar lungimea lunilor în Nepal nu este fixă ci se schimbă de la an la an variind între 29 și 32 de zile.

Antyesti este cea din urmă ceremonie la care participă cei decedați și le este în întregime dedicată lor. Corpul îmbrăcat în întregime în alb (sau în roșu dacă este o femeie al cărui soț mai trăiește) este adus în cadrul unei procesiuni și așezat pe treptele din apropierea apelor râului Bagmati, iar apă luată din acesta este turnată în gura celui decedat ca o ultimă metodă de a se asigura că într-adevăr este decedat. În cazul în care este viu, sunt șanse mari să moară de la ce este în apa aia…

În acest timp are loc tonsure – ritualul prin care cel mai în vârstă fiu al decedatului este ras în cap complet lăsându-i-se doar o mică codiță numită sikha, pregătit astfel pentru restul ritualurilor, căci el este principalul incinerator și jelitor. Părul este văzut ca un simbol al vanității iar tunderea sa ca o formă de a jeli, căci doliul va trebui purtat timp de un an.

Înainte de a începe incinerarea, fiul cel mare astfel ras în cap este supus unei băi ritualice în apele fetide ale râului Bagmati, iar femeile sunt îndepărtate neavând voie să participe la ritualuri ci doar să asiste din niște încăperi din apropiere.

După scufundarea ritualică în apele râului, degetele mari ale decedatului sunt legate împreună cu o sfoară iar o tilaka (binecuvântare) este așezată pe fruntea acestuia, apoi corpul este așezat pe rugul de lemne dinainte pregătit, cu tălpile orientate spre sud. Jelitorul principal înconjoară o ultimă oară rugul și recită un elogiu sau un imn în memoria celui mort, presară semințe de susan sau orez în gura acestuia și stropește corpul și rugul cu ghee (unt clarificat). Trei linii sunt trase apoi, semnificându-i pe Yama (zeitatea morților), Kala (zeitatea incinerării) și pe cel decedat. Un vas este umplut cu apă și spart în zona capului celui mort, apoi focul se aprinde deasupra gurii decedatului în timp ce corpul este acoperit cu paie ude pentru a controla viteza cu care focul se răspândește. Ceremonia se încheie cu o kapala kriya, momentul când fiul cel mare străpunge craniul arzând cu un băț lung de bambus pentru a elibera spiritul. Cenușa rezultată în urma incinerării este adunată și aruncată în apele poluate ale râului.

În micile temple dedicate lui Shiva, grupuri de sadhu și-au găsit adăpost. Îmbrăcați în straie portocalii, cu dread-uri și fără posesiuni, sadhu sunt considerați a fi oamenii sfinți ce bântuie printre templele hinduse. Credincioși zeului Shiva – sălbaticul maestru yoga ce stă nemișcat timp de veșnicii pe vârfurile înzăpezite ale Himalayei și al cărui păr este sursa sfântului râu Gange, sadhu trăiau tradițional vieți solitare, într-un pelerinaj nesfârșit, trăind din pomana primită de la credincioși. Emblemele lui Shiva se regăsesc tot timpul asupra lor: trisul – tridentul, damaru – toba cu două fețe, un colier de semințe de rudraksha și o cochilie de melc în care să sufle pentru a trimite chemări în oceanul cosmic.

Unii dintre ei se mânjesc cu cenușa luată din ceea ce rămâne după incinerări pentru a simboliza rolul lui Shiva ca distrugător, cel ce reduce totul la cenușă pentru a face din nou posibil începutul.
Majoritatea celor care își fac veacul în Pashupatinath sunt însă sadhu de meserie, căci nu pomeni așteaptă ei ci curioși cu care să se pozeze și de la care să obțină bani. Cu ceas la încheietură sau telefon între faldurile portocalii, meditația lor constă în urmărirea privirii turiștilor, încurajarea lor în a-i fotografia și desigur tocmeala de după.

Avea dreptate Karl Marx – religia este opiul popoarelor iar în lipsa educației doar prin ele poate fi într-adevăr controlat un popor.

Legenda spune că Boudhanath Stupa a fost ridicată pe Kashyap – relicvele primului Buddha, iar stupa reprezintă chitta – conștiința eternă a lui Buddha. În plus, este considerată a fi chintaamani – nestemata ce îndeplinește dorințe. Acestea sunt suficiente motive pentru ca în fiecare zi și la fiecare oră, o mulțime pestriță să fie prezentă și să învârtă roțile de rugăciune dispuse pe zidul circular al stupei.

Dincolo de valoarea ei spirituală, stupa aceasta este și cea mai mare din întreaga lume. Ridicându-se la o înălțime de 43 de metri, domul a fost împodobit pe cele patru părți ale sale cu ochii albaștri ai lui Buddha, ce strălucesc etern către lume. Bazându-se pe filozofia budistă, diferitele părți ale stupei simbolizează cele cinci elemente: soclul reprezintă pământul, cele treisprezece trepte sunt focul, umbrela este aerul iar vârful reprezintă cerul. De la balconul mănăstirii Guru Lhakhang, forfota din jurul imensei stupe capătă o aparență aproape mitică.