TrekLens

Surprinzător, dar drumul ce acum câțiva ani părea o nesfârșită colecție de serpentine printr-o interminabilă vale, astăzi se scurge pe nesimțite de parcă spațiul s-a comprimat pentru a maximiza timpul petrecut în împărăția munților.
Aici, la poale, vremea nu pare prea promițătoare dar sus pe ghețar ochelarii de soare sunt mai mult decât bineveniți. De jur împrejur sunt doar creste împietrite învelite într-o pătură groasă de zăpadă, vântul își face de cap spulberând cristalele înghețate în mici tornade, iar privind dincolo de pârtii câteva urme singuratice de schiuri străbat marea albă. Atracția acestui ocean înghețat este irezistibilă, așa că las în urmă relativa siguranță a pârtiilor amenajate și acoperite cu un strat subțire de pulver, în favoarea unei coborâri printr-o zăpadă în care schiurile au dispărut de mult. Plutesc.

Văile se întind ca niște apetisante bezele gigantice – valuri încremenite de glazură albă cu zăpada agățată pe pante cu înclinații neverosimile. La orizont, pereții de granit ai munților se înalță ca niște granițe de nepătruns ale unui înghețat regat hivernal.