REGATUL DEȘERTULUI

Călătoria în Peninsula Arabă nu a fost niciodată ușoară. Interdicții peste interdicții, lipsa posibilității de a aplica pentru vize sau pur și simplu războaie complicate purtate pe perioade îndelungate.

Aqaba este un oraș de graniță și un port deopotrivă, iar asta se vede în modul în care a fost construit – improvizat parcă odată cu extinderea orașului și în general vizitat doar pentru faptul că totul aici este fără taxe, iar iordanienii profită din plin de acest lucru.
Paginile istoriei acestor locuri au fost scrise cu sânge, iar în acest colț al Peninsulei Arabe scăldat de valurile Mării Roșii se îngrămădesc trei țări – Egiptul, Israelul și bineînțeles Iordania al cărei pământ îmi este acum fierbinte sub tălpi.








Castelul Aqaba este o ruină rămasă de pe vremea cruciaților, construit în secolul al XII-lea și denumit pe atunci Helim. Ayla, vechiul nume de atunci al Aqaba, a fost recapturată de Saladin în 1187 iar fortăreața distrusă, fiind reconstruită la începutul secolului al XVI-lea sub sultanul mameluc Al-Ashraf Qanswah el-Ghawri.
În pelerinajele lor către Mecca pe Darb Al-Sham – ruta nordică, pelerinii înnoptau în interiorul fortului ce oferea adăpost și siguranță. Zidurile acestuia au fost ulterior reconstruite pentru a adăposti un han folosit de caravanele care tranzitau lungul Drum al Condimentelor.






Pe lungul Drum al Condimentelor ne așternem și noi pornind spre granița prin care până nu cu mult timp în urmă ar fi fost imposibil de trecut – cea cu Arabia Saudită.

Șoseaua de la sud de Aqaba este una croită printre munți aspri și arizi – piatră ce strălucește roșcată în lumina soarelui ce deja arde. Ștampila de ieșire se obține ușor însă intrarea este ceva mai delicată, vameșii fiind cam confuzi în privința procedurii prin care ar trebui să ne lase să intrăm, însă bariera lingvistică și răbdarea se tratează cu multe zâmbete și cu o cafea cu mult cardamom. Din partea casei, cum ar veni.







Drumul taie un deșert stâncos, cu nuanțe roșiatice – lanțul muntos Sarawat ce se întinde din nordul țării și până departe în sud. Terminațiile stâncoase ale munților de aici nu sunt foarte înalte – maxim 500 și ceva de metri, însă impresia de semeție este accentuată de pustietatea deșertului.






De la fondarea sa și până acum, Arabia Saudită a trăit și a prosperat din vastele rezerve de petrol însă acesta nu va ține la infinit. Planul de dezvoltare al țării include ștergerea de pe hartă al unor orășele mici precum Al Badi, mutarea locuitorilor în Tabuk și crearea pe o suprafață ceva mai mică decât a Belgiei a ceea ce ei numesc Neom Project – the New City. Arhitecți de peste tot au venit cu proiectele dar doar cele care sunt mai diferite de orice altceva pe lume au fost acceptate. Se dorește construirea a ceva ce nu are nici măcar Dubaiul, ba mai mult, se dorește depășirea Dubaiului. Momentan se lucrează la infrastructură iar în doi ani vor să primească deja turiști, termenul de finalizare al acestui proiect grandios fiind de nu mai mult de cinci ani. O nebunie megalomană poate, însă realizează și ei că petrolul este pe sfârșite, iar roca asta roșiatică și imensul deșert care alcătuiesc Arabia Saudită nu vor putea susține economic o țară obișnuită cu bogățiile. Investesc deci în viitor, în proiecte cât mai futuriste, pe modelul Emiratelor Arabe Unite.






Pentru moment roțile mașinilor se opresc din rostogolire în pietrele roșiatice de la Ma’ghayer Shoaib supranumite și peșterile Jethro – urme rămase în stâncă de la trecerea nabateenilor acum câteva mii de ani. Morminte sculptate în stâncă pe modelul mult mai cunoscut din Petra (Iordania) dar și câteva peșteri în care locuiau nabateenii, alcătuiesc ceea ce a mai rămas din bătrânul oraș Madyan. Comercianți vestiți ce proveneau cel mai probabil de pe teritoriul actualului Yemen, nabateenii au știut să accepte toate religiile întâlnite în peregrinările lor și să construiască temple pentru cei diferiți de ei. Un fel de turism de afaceri al zilelor noastre.






















La câteva sute de metri depărtare, legendele biblice și coranice vorbesc despre faptele lui Moise care a căutat aici refugiu după fuga sa din Egipt, și unde a trăit timp de un deceniu împreună cu fiica profetului Shu’ayb ce ar fi recunoscut în el un trimis divin, înainte de a se întoarce în Egipt pentru a elibera poporul evreu de sub faraonul Ramses al II-lea.

Arheologii pun însă fântâna Al-Sauaidani pe seama nabateenilor ce au săpat puțul, iar pentru a facilita accesul la apă au amenajat trepte în interiorul ei. În apropiere de fântână se regăsesc vechi bazine în care se putea coborî pentru ca vechii călători să își răcorească corpurile obosite de drum și soare. Ceva mai târziu, în vremea mamelucilor, locurile acestea au fost amenajate pentru a adăposti caravanele Hajj – cele aflate în pelerinaj către Mecca.






Puțin mai spre sud munții au căpătat un strat subțire de verdeață, contrastul ireal al culorilor ducându-ne cu gândul mai degrabă la… mucegai. Câteva turme de cămile își mișcă picioarele prelungi în drumul lor către vreo oază, într-un mers ce seamănă mai degrabă cu un dans lent.
Trei tipuri de cămile trăiesc în acest pustiu, ne precizează Ahmed: pentru carne și lapte, pentru poveri și pentru curse. Un exemplar din primele două costă cam 6000 de riali bucata. Nu troncăne, nu scârțâie, dar mai mușcă și scuipă uneori. Viață de cămilă. Imensa majoritate a lor sunt domestice, iar proprietarii lor, beduinii, preferă să stea în mare parte a timpului cu ele prin pustiu și să doarmă sub cerul plin de stele chiar dacă toți au case luxoase în oraș. Sângele nu prea se face apă aici, iar nomadismul este adânc încrustat în ADN-ul lor.







În lumea islamului sunt cinci rugăciuni pe zi și toți practicanții își întrerup activitatea zilnică pentru a se ruga. Drumul nostru este însă lung și nu l-am văzut nici un moment pe Ahmed să își întindă covorașul de rugăciune, iar curiozitatea ne dă ghes să îl întrebăm.
Regulile sunt reguli însă există și excepții, ne menționează acesta, precizând că toți cei care călătoresc mai mult de 80km într-o zi sunt exceptați de la această regulă, însă au obligația să comaseze rugăciunile pierdute cu cele pe care le vor recita mai târziu.







Arabia Saudită se schimbă după mulți ani de radicalizare. Prințul Mohammed bin Salman Al Saud – cel ce conduce țara ca prinț, prim ministru și ministru al apărării, vrea să aducă țara în pas cu lumea civilizată. Femeile au primit de curând dreptul să conducă mașina, cuplurile de tineri necăsătoriți care se plimbă pe stradă singuri nu mai sunt arestați, s-a interzis pedepsirea prin bătaie cu pietre până la moarte, iar pedepsele pentru anumite infracțiuni mai minore pot fi micșorate prin plata unor amenzi foarte mari. Religia le permite în continuare până la patru neveste și dreptul de a divorța, dar dreptul este doar al bărbaților, femeilor nefiindu-le permis să inițieze divorțul. Partea bună este că nu mai sunt aranjate căsătoriile iar tinerii se mai pot cunoaște prin universități. Consumul și comercializarea de droguri sunt însă privite ca ceva nespus de haram astfel încât pedepsele sunt pe măsură: moartea prin decapitare cu sabia.

Oamenii religioși – în general cei în vârstă nu privesc cu ochi buni schimbările acestea, dar tineretul s-a săturat ca totul să fie interzis. Se pare ca familia regală susține demersurile de modernizare inițiate de prințul actual, însă presa vestică are o cu totul altă părere – a mai contribuit la asta și epurarea din 2017-2019 a tuturor celor ce erau într-un fel sau altul împotriva actualului monarh, inclusiv membri ai casei Al Saud.






Un promontoriu stâncos ce reprezintă cel mai vestic punct al Arabiei Saudite și țărmul Mării Roșii au reprezentat în 1960 locul unui incident ce a fost transformat de saudiți în atracție turistică. Hidroavionul Consolidated PBY Catalina construit de marina Statelor Unite ale Americii prin anii 1930 și cumpărat de un pilot aflat într-un tur al lumii împreună cu soția și copilul, a aterizat aici să cerceteze zona. Permisele necesare lipseau așa că la vederea grănicerilor au încercat să decoleze însă aeronava lovită de gloanțe s-a prăbușit imediat la sol. Pasagerii nu au fost răniți însă, iar după un mic incident diplomatic rezolvat la Riyadh aceștia s-au întors acasă. Avionul a rămas însă aici, atins doar de soare, de maree și de vânt.






Pământul acesta sterp a creat și a menținut o lume ancorată în niște tradiții aproape preistorice, dar în care călătorii sunt serviți cu apă parfumată cu bucăți de portocale, curmale înmuiate în pastă de susan și cafea cu cardamom și șofran. Un regat îndepărtat nu atât ca distanță, căci uneori distanțele nu sunt prea bine exprimate în numărul de kilometri. Uneori criteriile pentru depărtări sunt pustietatea deșertului, datini ciudate, amabilitatea unor străini, acoperăminte de cap cu nume ciudate precum ghutra și egal, lungile thobe albe ce coboară până în pământ sau căldura arzătoare a mijlocului de zi ce se păstrează până târziu în noapte.







Soarele încheie ziua în asentimentul istoriei acestor locuri, colorând sângeriu cerul – sau poate sunt doar reflexiile roșiatice ale munților și nisipului ce se înalță în văzduh.




Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *