TrekLens

Transportul public între orașele din Irak se bazează aproape în exclusivitate pe taxiurile comune ce acoperă cele mai populare rute – Erbil garajee spre exemplu este spațiul dintr-un oraș unde se reunesc toate taxiurile care au ca destinație Erbil. În autogară destinațiile taxiurilor sunt strigate într-o cacofonie de voci, iar fiecare mașină pleacă la drum abia după ce se umple ochi. Graba nu există nici de partea șoferilor și nici a pasagerilor.

Peste tot pe marginea drumului, mizeria a fost aruncată cu o maximă nepăsare față de mediu. Bătrânii poartă haine tradiționale – shalwar kameez cu un brâu lat și un mic turban pe cap. Munții sunt arizi – arși de soarele necruțător al Babilonului până când nimic nu a mai rămas verde. Ba nu, mint! Sunt plantațiile de măslini ce încă mai au puterea să reziste. De fapt, singurii. Drumul marcat la fiecare cincizeci de kilometri de câte un punct de control militar, cațără niște dealuri în serpentine strânse pentru a trece printr-un canion ce parcă nu se mai termină.

Din Soran, locul unde taxiurile fac cale întoarsă, șoseaua încinsă își face drum spre canionul Rawanduz. Rememorând planul inițial ce prevedea o mică buclă în Irak când motocicleam prin jurul Turciei vecine, felicit în gând întorsătura de situație ce m-a făcut atunci să nu mai ajung. În costumul moto ar fi fost pur și simplu crunt să înaintez prin acest zid de căldură. Probabil aș fi apărut la știri sub titlul ‘motociclist găsit leșinat în timp ce-și conducea agregatul’.

Sunt 46°C la umbră dar problema este că nu știu exact cum este la umbră pentru că nu am dat de ea. Pas cu pas și cu imaginare cubulețe de gheață pe creier pentru a-l menține funcțional, micul orășel Rawanduz se apropie implacabil. Orașul a fost baza lui Sir A.M. Hamilton – un inginer neo-zeelandez sub ale cărui planuri Imperiul Britanic a construit pe la începutul anilor 1930 drumul strategic din sudul Kurdistanului Irakian ce leagă Erbil de granița Iraniană traversând sălbăticia munților ce ascund canionul Rawanduz. Drumul îi poartă astăzi numele și deși Hamilton a sperat că acest drum va uni triburile din regiune, acest lucru nu s-a întâmplat căci pentru el s-au dat multe lupte.

O dovadă a faptului că Irakul nu este absolut deloc turistic, este faptul că la punctele de belvedere de deasupra canionului nu este nimic amenajat. Ba mai mult, ruinele unor vechi construcții ascund galinaceele care zburătăcesc printre tufișuri. Adâncimea canionului este accentuată de pustietatea locului, din genune vântul înălțând rostogolirile apelor de smarald peste pietre. O mână de case și-au găsit locul pe una dintre stâncile ce mărginesc înălțimile.