TrekLens

Din cursa spre Curepipe, cu greu cuprindem cu privirea imensitatea cerului de cerneală presărat cu nori sinilii. S-a făcut deja cald iar drumul spre gura vulcanului îl simțim mult prea abrupt în dimineața aceasta. Șoseaua ce înconjoară craterul dă o senzație de liniște vulcanului ce doarme netulburat, adăpostind în el o adevărată pădure crescută în strania verticalitate a craterului. Și totuși, avertizează vulcanologii, oricând în următoarele sute de ani își poate scutura somnul.
Montagne des Trois Mamelles are de aici de la înălțime, una din cele mai frumoase priveliști de pe insulă – panorama lamelor de stâncă secondate de ocean fiind o imagine definitorie a insulei.

Capătul liniei de autobuz din apropierea cascadelor Tamarind marchează și începutul traseului nostru. Nici nu apucă să se risipească complet gazele de eșapament că suntem înconjurați de un grup de ghizi ce-și dispută onoarea de a ne conduce pe traseu. Refuzurile noastre politicoase sunt în zadar, la fel și mențiunea că știm traseul și că avem GPS.
– Vă veți rătăci cu siguranță! Toți au GPS și se rătăcesc, nimeni nu știe traseul în afară de noi!
Dăm din umeri și îl ignorăm pe principiul că toți ne vor binele și nu lăsăm pe nimeni să ni-l ia.
Belvederea de la începutul traseului este și punctul culminant din punct de vedere al frumuseții cascadelor. Pe lângă micul gard de lemn, o potecă foarte clară se afundă în desiş. O urmăm patinând ocazional pe clisa formată de la aversa abia încheiată. Vegetația tropicală mărginește o potecă foarte îngustă și ascunde în ea hăul înverzit de alături. În serpentine strânse coborâm spre albia râului, însoțiți de stăpânii omniprezenți ai pădurii – țânțarii.

Râul îl traversăm pe niște bolovani alunecoși, urmându-l pe atotștiutorul Misha, spre poteca clar vizibilă de pe celălalt mal. Bolovanii au aderență zero așa că echilibrul este la mare preț – până și batracienii ce sar speriați din frunziș au o aderență mai bună ca a noastră. Lianele se împletesc în strânsori lemnoase întinzându-și brațele prin pădure și contribuind din plin la verticalitatea noastră. Aripa unui nor aruncă câțiva stropi peste noi iar prin frunziș se zărește partea inferioară a cascadei.

Continuarea traseului o găsim imediat dar ideea de a traversa râul prin mijlocul său nu ne surâde căci ploile de peste noapte l-au umflat binișor, însă ne mulțumim să ne potolim setea din el. Urcarea prin pădure ne iese prin toți porii, însă chiar înainte de drum dăm de un nou punct de belvedere către cascada ce își ia rămas bun de la noi.

Apusul îl întâmpinăm pe plaja noastră secretă din Blue Bay – o limbă îngustă de nisip descoperită accidental, ce se întinde alene spre formațiuni de corali pline de colorați locuitori marini. Deasupra undelor, soarele profită de absența noastră pentru a se furișa printre nori spre nemărginirea oceanului.