Sunt 4°C în cort, dar răsăritul ce se prefigurează în nuanțe de mandarină la orizont nu mai poate aștepta. Din când în când, în tăcerea vârfului de munte se ridică dinspre pădure boncănitul cerbului.
Înspre Transalpina cerul se luminează și din spatele vârfului ce astupă orizontul, precum un ornament în bradul de Crăciun apare auriul discului solar.
Parângul Mare este îmbrăcat într-o lumină caldă, dar sub el este tărâmul umbrelor și al lacurilor. Se aud fermoarele trase la corturi de cei întârziați la spectacol, iar primusurile deja încălzesc ceaiurile de început de zi. Cum altfel să admiri văzduhul dacă nu la o cană de lichid parfumat?
Parângul Mare – un vârf ca oricare altul, dar care a avut ghinionul să fie cel mai înalt din masiv și a fost astfel blagoslovit și el cu o cruce. Spre a nu uita că neamul românesc este (majoritar) creștin, pesemne. Cu atâtea cruci răsfirate pe vârfuri, munții dau uneori impresia de cimitire – noroc că ai încă loc să întorci privirea.
Coborârea din creastă spre smaraldul lichid al lacului Verde este de-a lungul unui traseu nemarcat, adică prin locurile pe unde își fac veacul caprele negre. Un versant de grohotiș brăzdat de un labirint de cărări ce trebuie mai degrabă intuite, în timp ce singurul lucru știut este direcția.
Hățișul jnepenilor ce înconjoară salba de lacuri nu este însă nici pe departe atât de problematic cum părea de sus. Perspectiva a schimbat totul iar poteca coboară molcom peste iarba îngălbenită și pe sub trunchiuri prăbușite de brad. Undeva jos în capătul văii, acolo unde umbrele încep să se adune, este sfârșitul zilei.
Toate drepturile privind fotografiile şi textele prezentate pe acest site îmi aparţin. Nici o parte din acest site nu poate fi reprodusă sub nici o formă fără aprobarea mea.
