TrekLens

Cu doar câteva zile în urmă scanam depărtările din creasta Grohotișului, și am zărit un colț de lume care de multă vreme stătea ca un ghimpe în coasta micilor aventuri de weekend nerezolvate – Pasul Predeluș.

Până acolo este însă cale lungă de luat la bocanc și cu gândul acesta am început abrupta cățărare pe drumul Secăriei. Furca blocată, transmisia setată pe viteza de hamster în rotiță și cu multă perseverență iau panta în piept. Sau, mai bine spus, în picioare. Transfăgărășanul de acum câteva veri pare o glumă prin comparație cu înclinația ce trece pe alocuri de 15%.

Peisajul face însă ca învârtitul la pedale să devină ceva automat și metru peste metru se adună la altitudine până sus în Secăria. Pauzele de hidratare ușurează bagajul, însă din pas drumul este tot la vale, și încă cu viteză. Curbele sunt generoase dar punctele oarbe mă țin din scurt la un maxim de 50km/h.

Până în Valea Doftanei mai am însă de sărit un munte, dar este o cățărare plăcută. Drumul național ce însoțește Doftana a permis dezvoltarea satelor, civilizația venind ca mai peste tot cu bune și cu rele. Panta urcă lin și mă gândesc că dacă o ține așa până în Pasul Predeluș, va fi floare la ureche. Câțiva kilometri mai târziu asfaltul lasă locul drumului forestier de pe care praful se ridică în nori cu fiecare mașină ce simte frustrare când vede o bicicletă și apasă pedala de accelerație. Pe malul apei posesorii câtorva zeci de corturi se bucură de grătare și muzică în boxe pentru a neutraliza liniștea și aerul curat atât de nocive sănătății.

Mai departe pustiul mă înghite pe niște urme vechi rămase în noroiul întărit. Pădure multă și serpentine superbe ce se deschid din când în când spre culmea munților Baiului și spre a păstra un echilibru nici cea a munților Grohotiș nu este uitată.

Ultimii doi kilometri până în Pasul Predeluș sunt o probă de echilibristică pe o potecă lată frământată de TAF-uri, cu șleauri până la genunchi și noroi din belșug. De pus piciorul nici nu poate fi vorba dacă vreau să evit o cură sănătoasă à la Techirghiol.

Pasul merită însă chinul. Nu neapărat pentru priveliști căci nu este prea mare oferta, ci pentru sentimentul de izolare de aici. La limita dintre munții Baiului și munții Grohotiș, trecătoarea face legătura între Depresiunea Brașovului și sudul României. În Evul Mediu era parcursă de o potecă, făcând parte din ‘Drumul Prahovei’ și fiind folosită de caravanele ce doreau să ocolească vama dintre Principatul Transilvaniei și Țara Românească. Când autoritățile au aflat de această nouă cale de acces au ordonat plăieșilor din Săcele să păzească pasul Predeluș, accesul fiind oprit până în 1784.

Distracția pe pietriș și pământ întărit mă scapă de noroiul de pe roți, iar soarele mă face să amân cât mai mult coborârea spre Brașov. Culcat în iarbă în mijlocul pustietății, cu pârâul ce susură pe lângă drumul forestier și cu munții în față, nu m-aș mai da plecat.