TrekLens

În afară de diminețile când dincolo de ușa cortului se așterne o priveliște deosebită, cele mai frumoase răsărituri cred că sunt cele ce mă prind pe drum. Minutele acelea interminabile, când ești martorul transformării unui cer negru ca smoala într-un întreg spectru de culori înghesuit între albastru și roșu, iar câmpurile de un verde crud apar pătate de loturile dezgolite de pământ reavăn.

Dincolo de un scurt tunel, poteca luminată de primele raze ale soarelui pare o alee dintr-un parc oarecare. Totuși, așa începe unul din traseele pe care până acum câțiva ani doar o mână de temerari se încumetau să îl parcurgă – Caminito del Rey.

Poteca refăcută și puternic consolidată șerpuiește acum deasupra vechiului traseu ce a făcut celebru acest canion. Gradul de periculozitate s-a redus acum la zero dar gradul de spectaculozitate a rămas cam același. Adrenalina lipsește – este adevărat, dar suplimentăm cu relaxarea de a privi în căderea liberă de câteva sute de metri, fără a mai avea grija echilibrului. Undeva jos se distinge cu greu firul de smarald al râului ce l-a modelat. Urmele primului traseu, construit la începutul secolului XX din șine de tren și dale betonate, încă se mai zăresc suspendate la mijlocul peretelui.

Din umbra răcoroasă a canionului Gaitanes, poteca se afundă printr-o pădure de pini – o scurtă schimbare de peisaj ce face cu atât mai neașteptată ultima parte.

Al doilea sector al canionului este poate și cel mai spectaculos. Zidurile de stâncă sunt mai înalte iar în peretele de vis-a-vis se zărește săpată calea ferată. Un ultim pod suspendat peste abis și un șir de pasarele din lemn ce șerpuiesc ireal pe un perete vertical, sunt semnele ce marchează sfârșitul acrobațiilor la înălțime. Aventura aeriană s-a încheiat și rămân doar cu regretul că am întârziat cu câțiva ani și nu am mai putut parcurge traseul original.

Cu picioarele înapoi pe pământ dar cu gândul rămas tot la hăurile peste care am pășit, intru în Setenil de las Bodegas, unul din multele Pueblos Blancos – satele albe ale Andaluziei. Celebru mai ales pentru casele al căror plafon este însăși stânca surplombată, satul este un loc fără prea mulţi vizitatori – unul din locurile în care toţi se cunosc între ei și imediat ești recunoscut ca fiind străin.