Regiunea Afarilor este aridă și majoritar musulmană, colibe împrăștiate pe oriunde este puțin teren drept. Averea lor se numără în dromaderi, oi și capre sau ocazionalul măgar. Peisajul este unul dramatic, cu o multitudine de vulcani și canioane prin care sunt împrăștiați copaci ciudați ce aduc cu buchete de palmieri.
Mare parte din Etiopia este muntoasă, dar cu munți arizi prin care vegetația este rară. Nilul Albastru își are unul din izvoare în Etiopia, dar verdele vieții nu se îndepărtează prea mult de apă. Nord-Estul este una dintre cele mai aride regiuni – depresiunea Danakil. În contrast total este șoseaua ce o străbate și care este ca scoasă din țiplă. Aici este artera comercială care leagă țara a peste 120 de milioane de suflete de restul lumii – odată cu dispariția comunismului și destrămarea țării prin apariția Eritreei, Etiopia și-a pierdut ieșirea la mare și în prezent toate mărfurile tranzitează Djibouti, fiind taxate în consecință. Portul este deținut în principal de guvernul Emiratelor Arabe Unite, iar dacă Djibouti închide granița Etiopia rămâne fără alt mod de a importa într-un mod cât de cât sustenabil.
Nenumărate camioane încărcate la refuz cu tot ce nu se produce în Etiopia – în principiu cam tot, se îndreaptă spre Vest. Unele se mai și răstoarnă.
Nomazii acestei lumi, Afarii, își mută taberele la fiecare câteva luni după criterii doar de ei știute. Pentru străinii de aceste locuri, totul pare inospitalier.
Regiunea este considerată a fi un butoi cu pulbere, iar atacurile și răpirile fac parte din realitatea de pe aici în ciuda noului acord de pace cu Eritreea. Se circulă doar în convoi de tururi organizate și doar cu gărzi înarmate.
Oprim la prânz la ceva ce își spune Hotel, dar care este de fapt mai puțin tentant ca o bancă în parc. Mâncarea este inclusă în tur dar este de spital: orez cu ceva legume fără nici un Dumnezeu, Yahweh sau Allah, așa că cer niște sare băgându-mi nasul prin bucătăria improvizată prin curte. Mâncarea nu devine bună ci doar ceva mai sărată – asta-i ceea ce mănâncă turiștii ce nu vor să riște nimic.
La câteva case depărtare dau însă de un loc unde localnicii își iau prânzul, iar în compania lor mănânc delicatese locale pe cât de viu colorate pe atât de delicioase.
Regiunea nu este însă atât de săracă pentru a fi curată iar resturile sunt împrăștiate peste tot prin sătucele mai mari. La vederea albilor, aceeași combinație de cuvinte este strigată de copii: pen, money, chocolate – cuvinte învățate de la turiștii ce cred că fac un bine aruncând cu astfel de lucruri în stânga și în dreapta, dar care doar își mângâie propriul ego, căci dezvoltarea și ajutorul pe termen lung implică educație și efort, nu pomană aruncată ici-colo.
Câte o mică oază întrerupe monotonia unui peisaj deloc monoton. Mușuroaiele de furnici seamănă cu bolovani cu forme ciudate risipiți prin deșert. Cu cât înaintăm spre Est peisajul se transformă într-unul din ce în ce mai aspru. Munți întunecați ca măselele putrede ale vreunui gigant, țâșnite vertical din gingiile pământului. O lume de forme torturate, vârfuri îndepărtate și apăsătoare de parcă am fi în antecamera diavolului.
Asfaltul rămâne o amintire când ne avântăm pe urme înguste pierdute prin deșert, peste lame de piatră ascuțite și lavă uscată ce ne zgâlțâie toate oasele din corp. Ținta este vulcanul Erta Ale, unul dintre cele mai dificil de accesat locuri, iar absolut toate mașinile sunt adevăratele mașini de teren – Toyota Land Cruiser, care dotate cu un șofer capabil sunt în stare să treacă peste orice obstacol. Aici nu este loc de SUV-urile impotente cu tracțiune integrală considerate de unii ca fiind mașini de teren.
Căldura trece cu mult de 40°C iar umbra este inexistentă în deșert. Copacii dacă există pot ține cel mult umbră unei pisici. Danakil este considerată a fi cea mai călduroasă zonă locuită a Pământului, cu o temperatură medie anuală de 35°C.
Orice scurtă pauză, inclusiv cea de ridicat permisele de acces dintr-o baracă din mijlocul pustietății, este întâmpinată de copii de Afar.
Taberele de bază sunt înjghebate din pietre și lemne, dromaderii sunt încărcați și totul are alura unei expediții. Noaptea în deșert este plăcută iar pe poteca spre buza conului vulcanic se întinde un șir de frontale. De pe buza craterului principal coborâm spre unul mai mic și activ. Deja nu se mai poate merge fără mască pe față. Fumul și mirosul de sulf sunt copleșitoare. În față, un nor roșiatic ireal se ridică din căldare iar din adâncuri se aude vuietul iadului. Din loc în loc țâșnește din adâncurile pământului, magma. Cu fiecare explozie se aud bucăți de pereți surpându-se în abis, întrerupând cu bubuituri înfundate șuierul omniprezent. Occidentul cu regulile sale făcute pentru a-i proteja pe cei fără instinct de supraviețuire, este acum la un univers depărtare – poți sta cât de aproape vrei de infern. Aici ești singurul ce poate judeca riscurile.
Locul de campare este la doar câteva sute de metri de craterul activ însă diferența de nivel ne protejează de un eventual fum sulfuros ce ne-ar trimite pe lumea cealaltă în somn.
Bivuacul constă în niște saltele subțiri așternute peste pietre vulcanice, înconjurate cu mici ziduri de piatră pentru a nu călca din greșeală peste cei ce dorm. Risipite printre noi, cămilele își întrerup rumegatul doar pentru a lăsa vreun muget gutural să tulbure zgomotul înfundat al vulcanului. Peste noi toți, catifeaua neagră a cerului își întinde nenumăratele diamante ale nopții.
Vreo patru ore mai târziu este momentul trezirii pentru a mai privi încă o dată în iadul vulcanului Erta Ale. La crepuscul apare încet întregul peisaj modelat de vulcani, o lume primordială ca cea din vremurile demult apuse ale dinozaurilor.
Toate drepturile privind fotografiile şi textele prezentate pe acest site îmi aparţin. Nici o parte din acest site nu poate fi reprodusă sub nici o formă fără aprobarea mea.