TrekLens

Zile călduroase iarna și zile cu frig și ghețari când asfaltul începe să se înmoaie? Desigur, natura umană este teribil de greu de mulțumit – mai ales când amintirile unor astfel de experiențe sunt încă vii.
Avionul a lăsat în urmă un Ianuarie înghețat pentru același Ianuarie ce mirosea a vară, câteva grade mai spre vest de Greenwich și alte câteva mai spre ecuator, acolo unde palmierii scuturați de briza călduță a iernii canariene foșnesc șoapte de “bienvenidos” oricui se oprește pentru un moment să îi asculte.

Cactuși imenși mărginesc drumul iar în oglinda retrovizoare se deschide zona joasă a insulei, însorită și călduroasă. Cele 23°C rămân rapid în urmă iar temperatura scade vertiginos odată cu altitudinea urcată. Pico del Teide este învelit în nori – nici vorbă să aibă chef de socializare.

Pădurea de pini a scuturat pe patul de ace uscate imense conuri ce trosnesc la fiecare pas. Liniștea este aproape mormântală, de parcă nimic și nimeni nu ar trăi în pădurea care în crepusculul nopții iminente pare aproape bântuită. Paisaje Lunar au botezat localnicii ciudatele formațiuni de stâncă rezultate în urma erupțiilor vulcanice și erodate constant de-a lungul secolelor de ploi și vânturi, iar în lumina lunii ce a început să se ivească de dincolo de culme, formațiunile geologice par ireale și într-adevăr de pe o altă planetă.

Drumul încârligat de aseară își dezvăluie în lumina crudă a dimineții întregile sale serpentine, urcând în șerpuiri abrupte pantele vulcanului, printre formațiuni stâncoase și câmpuri de lavă întărită – tot peisajul este rupt din altă lume. Până și vântul ce spulberă totul în cale pare străin de tot ceea ce cunoaștem.

Astăzi zona este dominată de conurile celor doi vulcani activi – Pico Viejo și Pico del Teide, însă cu mult timp înainte de apariția acestora peisajul a fost modelat de forțele unui imens vulcan antic. Timp de milioane de ani, erupții și eroziuni au scindat uriașa caldeiră Las Cañadas în două cratere distincte care au definit istoria geologică a insulei. Printre fierăstraiele stâncilor ce împodobesc zona se deschide un întreg amfiteatru în care doar vegetația pitică și-a găsit loc. În rest, deșert vulcanic.

De-a lungul timpului, Roque Cinchado – cea mai cunoscută formațiune din Tenerife, a acumulat diferite materiale vulcanice de diverse durități care în urma solidificării și acțiunii vântului și ploilor acide ce au urmat erupțiilor, și-a căpătat forma ciudată și unică de astăzi ce pare că sfidează gravitația și legile fizicii cu ai săi 27 de metri înălțime. Culoarea roșiatică a stâncilor împrumută întregului peisaj o tentă aurie ce aduce cu bizarele lumi ale filmelor SF.

Sunt peste 1700 de metri diferență de nivel până pe Pico del Teide iar traseul începe molcom ca și când ar avea tot timpul din lume spre a-l termina. Vegetația care la început era compusă din tufe de tot felul, dispare în întregime odată ce intrăm în câmpul de lavă solidificată. Valurile întărite ale magmei se zăresc întocmai ca cele formate pe luciul unei ape ce se sparge de mal.

Culorile variază de la negru la roșu trecând prin tente de galben și verde. O feerie, căci cu fiecare etaj urcat al muntelui apar alte formațiuni de stâncă. Bolovani răsăriți de nicăieri sunt martorii tăcuți ai unor erupții violente din trecut.

Vântul este un însoțitor constant, iar soarele încălzește urgent gradele cu minus aduse de vânt. În mod normal temperatura ar fi pe la limita înghețului dacă vântul și soarele nu s-ar juca cu gradele – suntem totuși la peste 3000m altitudine. Pe fundal, norii se bulucesc în imensitatea Atlanticului.

Avântul de la început este temperat de altitudine, dar mai ales de vântul ale cărui rafale nu reușesc să se spargă de nimic până când dau de noi – două puncte colorate ce se pierd într-o lume la fel de nuanțată. Petele de zăpadă înghețate bocnă sunt parte din peisaj pentru a aminti că și aici este un fel de iarnă.

La o aruncătură de băț este Pico Viejo – un crater imens ale cărei erupții au modelat insula până la finalul secolului al XVIII-lea – practic alaltăieri dacă este să vorbim în termeni geologici. Pe buza craterului este aproape imposibil de mers din cauza haosului rămas în urma ultimelor erupții, însă poteca se strecoară pe curbă de nivel la doar câțiva metri distanță. Craterul pare astupat deși vulcanul este doar adormit și nu stins, iar din imensitatea craterului putem doar să ne imaginăm magnitudinea exploziilor de odinioară. Alte mici cratere și mini conuri punctează suprafața muntelui – locurile prin care presiunea era eliberată până la momentul grandios al marilor explozii.

Pe sub conurile vulcanilor, drumul taie în două întreg centrul insulei păstrându-și altitudinea printre câmpuri de lavă demne de filmele post-apocaliptice. Nici un fel de pasăre sau insectă nu tulbură liniștea mormântală de aici. Când în cele din urmă serpentinele încep să coboare, verdele marchează începutul vieții prin tufișuri mărunte ce kilometru după kilometru se transformă în păduri de pini ce lasă locul cactușilor și palmierilor în drumul său spre marea cea mare.