TrekLens

Antalya se traversează greu – este aglomerată, cu mașini conduse haotic și semafoare multe. Când scapă de strânsoarea orașului, drumul îngust pe care abia încap două mașini se sălbăticește și urcă în serpentine spre mica parcare umbrită de la intrarea în vechiul oraș învăluit în mister.

Ascunse între înălțimile munților la doar câteva zeci de kilometri de mare, sunt ruinele anticului oraș Termessos. Înghesuiți între Lycia, Frigia și Pamphylia, locuitorii din fosta regiune Pisidia erau cunoscuți pentru cruzimea lor și pentru faptul că erau dispuși să lupte mai degrabă decât să se predea. Nici măcar Alexandru Macedon nu a reușit să îi îmblânzească, iar două secole mai târziu romanii preferau să îi aibă ca aliați mai degrabă decât să îi cucerească.

Ce-i drept locul este de-a dreptul imposibil de cucerit – pante abrupte urcă spre zidurile de jos ale cetății, mărginite de mici temple închinate lui Artemis și Hadrian.

Întreaga zonă este amenajată minim, vegetația a pătruns în crăpăturile templelor iar rădăcinile au răsturnat dalele din agora. Apa locuitorilor era asigurată prin cinci cisterne imense săpate în stânca pe care era înălțat orașul – o muncă sisifică pentru a construi un asemenea oraș în vârful muntelui.

Potecile acoperite cu iarbă și flori nu trădează nimic din ceea ce s-ar putea ascunde după crengile copacilor – filmele cu Indiana Jones prind viață aici. După o astfel de intrare mascată crengile se răresc, iar prima siluetă zărită este cea a unui vârf golaș de stâncă ce pare ciudat de aproape. Până la el este însă un hău, iar priponit pe marginea prăpastiei este cel mai spectaculos teatru pe care mi-a fost dat să îl văd. Mi se perindă prin minte amintirile cu Machu Picchu, iar imaginea din fața ochilor nu este cu nimic mai prejos. Ochii nu se mai satură să privească peisajul – probabil așa se simțeau și anticii, când piesa jucată era proastă se pierdeau în natura din jur. Aveau la ce să se uite.

Pe coasta Mediteranei drumul urmează fidel fiecare ondulație a malului pentru a oferi o apă de nuanța unui smarald perfect. De câteva ori încetinesc pentru a mă freca la ochi și a verifica dacă nu cumva visez. Este una dintre cele mai frumoase culori ale rivierei Mediteranei, cu mult peste nuanțele oferite de coasta dalmată. Ace de păr, stâncă roșiatică și verde marin se împletesc cum știu ele mai bine la vest de Finike.

Vechii greci, locuitori ai orașului Myra din regiunea care acum peste 2000 de ani se chema Lycia, o aveau ca zeiță protectoare a orașului pe Artemis Eleutheria, însă Zeus, Athena și Tyche erau deasemenea venerați. Învățatul Plinius cel Bătrân nota în memoriile sale că în Myra exista Curium – izvorul lui Apollo, iar când invocațiile corecte erau efectuate peștii veneau să dea oracolului răspunsurile.

Ceva mai târziu când lumea romană a adoptat creștinismul ca religie, Myra a fost unul dintre primele orașe care s-a convertit, iar unul dintre primii călugări de aici a fost Sfântul Nicolae – acela cu portocale în cizmulițe. Trupul său a fost îngropat într-o biserică din oraș, însă comercianții italieni i-au furat trupul care acum este pe undeva prin Bari. Cel puțin așa vorbește gura lumii.

Ruinele liciene și romane sunt în mare parte încă acoperite de aluviuni, însă impresionanta necropolă în trepte împreună cu Acropolele de pe deal, dar și cu Teatrul Roman prin care acum se plimbă oile și caprele fac drumul până aici să merite.

Aici între munți este lacul Avlan, ce în căldura sfâșietoare din mijlocul zilei pare o întinsă mlaștină. Termometrul înțepenește leșinat pe la 40°C.

Sunt cu ochii după norii ce par a se aduna în direcția destinației mele, iar nuanțele lor nu par a fi dintre cele mai blânde. Când cobor din munți în căldarea în care este orașul Denizli, norii se hotărăsc să îmi iasă în întâmpinare de parcă mi-ar fi citit gândurile: astăzi merg la Pamukkale și Hierapolis. Pardon, mergem, căci ploaia coboară în spatele meu peste munte.

Ruinele romane și bizantine ale Hierapolisului evocă o epocă trecută în care grecii, romanii, evreii, păgânii și creștinii trăiau pașnic împreună, cel puțin în acest oraș. Hierapolis a devenit stațiune balneară încă de prin 190 î.e.n., dar abia sub romani și sub bizantini și-a atins adevărata valoare.

Deasupra micului sat cu pretenții turistice se află una dintre cele mai interesante priveliști ale Turciei. Cu mulți ani în urmă văzusem într-un album foto imaginea unor terase de un alb sclipitor pe care se scurgea continuu apa, iar imaginea mi-a rămas întipărită în minte. Castelul de Bumbac este traducerea turcescului Pamukkale, iar denumirea nu putea să fie mai reușită. Ape calde pline de minerale se scurg alene în piscinele naturale de un alb ireal, un miraj încununat de ruinele vechiului Hierapolis.