TrekLens

Din Sebeș își începe parcursul Transalpina ce străbate câteva șiruri de munți înainte de a-și face drum din Transilvania spre Oltenia. Drumul urcă lin la început, însă căldura face să se evapore rapid rezerva de apă pe care mușchii o cer pentru a roti ritmic pedalele. Cei peste 60km cațără și coboară într-o lungă succesiune de curbe care despart verdele adânc al pădurilor de brad cățărate pe versanții abrupți ce mărginesc drumul și îl înalță spre cer. Serpentină după serpentină kilometrii rămân undeva în urmă iar distanța până la destinație se comprimă.

Barajul Tău Bistra este locul unde popasul nu este neapărat pentru odihnă cât mai degrabă pentru a lăsa privirea să alunece pe luciul apelor în care pădurea pare că și-a stors toate nuanțele de verde. Fiecare izvor este binevenit în căldura păstrată de versanții ce nu lasă vântul să treacă printre ei, iar lipsa vântului ne aduce fiecăruia câte un nesuferit nor de muște ce zboară în paralel cu noi. Forțăm viteza dar efortul este în zadar – alte surate de-ale lor formează un nou norișor enervant. Într-un bâzâit constant, ultimii kilometri devin un chin.

Barajul Oașa vine nu doar cu posibilitatea de a potoli foamea cu niște langoși, ci și cu un vânt ce gonește norii de muște. Spre Mănăstirea Oașa drumul este mult mai uscat față de acum câteva luni, iar când tragem linie la finalul zilei constatăm ca am pedalat astăzi vreo 67km. Motiv suficient pentru a găsi un loc de cort pe marginea lacului și a lăsa priveliștea să șteargă cu buretele zăpușeala zilei.

Dimineața aduce niște neverosimile +10°C, iar bicicletele ne așteaptă spălate de praful zilei de ieri cu rouă proaspăt căzută. Dacă ar avea un nume ceva mai inspirat probabil că acesta ar fi TransȘureanu, însă așa este doar un banal drum județean care se întâmplă să taie munții Șureanu. Lipsit complet de asfalt, drumul ce pleacă de la Mănăstirea Oașa însoțește pentru o vreme conturul lacului de acumulare ascuns adânc între munți.

Cu plaiuri întinse și păduri parcă nesfârșite, munții Șureanu se pretează la explorări și traversări pe bicicletă, mai ales că denumirile atrag – Poarta Raiului, Luncile Prigoanei sau… Potecul Stânelor. Fusesem avertizați că vreo 20km drumul va cățăra abrupt iar calitatea sa va fi extrem de proastă, însă din șaua bicicletei dâmburile și gropile devin obstacole nesemnificative. Urcările de fapt sunt suficient de line pentru a fi cățărate fără prea mult efort în șa, iar distanța totală de urcare înainte de o extrem de lungă coborâre este de mai puțin de 10km, mare parte din drum fiind de fapt destul de plat.

Posibila monotonie a pădurilor ce par a nu se mai termina cale de aproape 50km, este întreruptă de câteva așezări umane,  case risipite pe unde nici nu te aștepți, prin poieni sau pur și simplu pe marginea drumului. Viteza întinde zâmbetul până la urechi, pe lângă șerpuirile apelor clocotitoare ale Râului Mare ce a săpat pe alocuri mici canioane în stâncile muntelui.

Asfaltul se ivește abia prin Cugir iar odată cu el revine și soarele nemilos ce încălzește dealurile Transilvaniei. Până în Sebeș este doar asfalt – mult asfalt ce reflectă întreaga căldură a verii, dar pe care la final de zi aveau să se strângă totuși 95km.

Între dealurile ce preced răcoarea munților încărcați de istorie, monumentul Tăblițelor de la Tărtăria ar putea reprezenta un mic obiectiv turistic în sine, dacă întreaga poveste din spatele artefactelor datate a fi de prin anul 5300 î.e.n. nu ar fi puțin cam șubredă. Descoperite în 1961 pe un șantier arheologic condus de Nicolae Vlassa, acestea au fost arse în cuptoare după descoperire și astfel imposibil de datat prin metoda carbonului radioactiv. Prea multe neconcordanțe în poveștile descoperirii lor au dus la o șubrezire a autenticității, mai ales că acestea au putut fi datate doar indirect. Cu toate acestea, dacă ar fi reale, tăblițele de la Tărtăria ar fi vestigiile primelor scrieri din istoria omenirii, similare cu scrierile sumeriene dar mai vechi cu un mileniu decât acestea.