TrekLens

Începutul de an aduce imense căderi de zăpadă în munți, iar crestele înalte sunt acum cu risc mare de avalanșă. Iarna aceea adevărată s-a prăvălit și se prăvale peste ei cu straturi noi de zăpadă, așa că munții mici se cer a fi redescoperiți. Încă din halta unde trenul a făcut un scurt popas pentru ca o mână de oameni să coboare, stratul alb și pufos se ridică la nivelul genunchilor. Sus în munți straturile sunt însă mult mai generoase, iar zăpada a năpădit pădurea.

Ninge mărunt iar muntele este înghițit de norii scărmănați de pădure. Zăpada este troienită și continuă să cadă, de parcă ar vrea să înghită toate ființele colorate ce se agită pe derdelușuri improvizate. Tirolienele micului parc de aventură sunt înghețate în nemișcarea lor de așteptare a primăverii, iar poteca deja bătută urcă încet dar sigur pe malul pârâului Șipoaia.

Canionul 7 Scări putea fi cândva traversat și iarna, însă de la refacerea sa în 2014, Consiliul Local a decis să scoată niște bani de pe urma lui iar o poartă încuiată cu două lacăte blochează accesul pe timpul iernii. Nu este cale de trecut prin canion, căci riscul avalanșelor sau al căderilor de pietre și de copaci de pe versanți este real.

Alternativa de iarnă a traseului este însă bine bătută iar ceva mai sus pe versant aveam să vedem și motivul – un grup organizat de câteva zeci de persoane stau la coadă unul în spatele celuilalt pentru că cineva din grup s-a oprit. Într-o tăcere sinistră pentru un grup atât de mare, oamenii merg ca teleghidați cu o viteză ceva mai mare ca cea a statului pe loc. Gerul aspru îi face pe mulți să tremure însă nimeni nu ar elibera poteca pentru cei care au pasul vioi – au fost instruiți de ghizi să păstreze monomul.

Spartul potecii prin zăpadă până la brâu este o altă opțiune la statul inutil la coadă – organizatorii și ghizii ce însoțesc aceste grupuri ar trebui să își instruiască clienții cum să se comporte, însă nepăsarea este ridicată la rang de afacere.

Vântul subțire de la cabana Piatra Mare transformă în zvârcolire ninsoarea deasă. Un ceai fierbinte cărat în termos, mâncare din raniță și socializare cu alți iubitori ai muntelui veniți în grupuri mici – așa se urca cândva, “pe vremuri”, când grupurile organizate nu făceau parte din peisajul montan.

“Ninge ca-n Esenin și-n poema rusă, ninge fantomatic și bacovian” – avea dreptate poetul. Este o ninsoare de început și de sfârșit de lume, ce îngroapă totul și îndoaie brazi falnici. Autobuzul ce trebuia să își facă apariția pentru a ne întoarce în civilizație este de negăsit – probabil s-a oprit și el să admire peisajul încremenit în alb. Autostopul este cealaltă alternativă, iar bunul samaritean nu întârzie să apară.