TrekLens

Alarma telefonului mobil își face loc printre sunetele valurilor ce se sparg la câțiva metri de corturile ce prind viață ca niște beculețe de Crăciun pe un șirag cu circuitele întrerupte. Cerul își adună culorile de pe nemărginirea sa spre a le concentra în așteptarea răsăritului.

Duna care până acum ne încânta cu strălucirea ei atât ziua cât și în lumina lunii pline, este locul ales pentru a vedea astăzi răsăritul. Lumina caldă face să strălucească nisipul aproape alb al dunei de pe care o mână de oameni au ales să întâmpine astăzi soarele. Cu milenii în urmă răsăritul era venerat, și chiar și astăzi în tumultul tehnologic cu care ne-am înconjurat, momentul în care astrul se saltă peste linia orizontului este unul magic în care pentru câteva momente se așterne liniștea.

Pe plaja care ne-a fost casă pentru câteva zile am pierdut un boț de suflet. A fost nepermis de frumos. În câte cioburi se poate fărâmița oare un suflet înainte de a nu mai avea ce lăsa în diversele colțuri ale lumii?!

Este interesant cât de diverse pot fi muzeele în jurul lumii, de la cele super tehnologizate în care hologramele sunt la ordinea zilei, și până la cele în care nu poți spune cu siguranță ce au vrut să exprime cei care l-au înființat. Muzeul Tradițiilor din Socotra se încadrează cumva în cea de-a doua categorie, pe lângă cele câteva straie tradiționale care pot fi probate pentru a experimenta puțină autenticitate, unica încăpere adăpostind un amestec eterogen de ulcioare și unelte, fotografiile unei expediții de acum șapte decenii, un recipient făcut din piele de capră în care se pot ține curmalele și apogeul celui mai urât exponat pe care l-am zărit vreodată expus –  o piele de animal jupuit și lipit pe o formă oarecare despre care primim asigurări că reprezintă o capră împăiată. Ciudat, dar nu seamănă cu suratele sale vii omniprezente pe insulă.

Asfaltul a cărui prezență era oricum rară, devine o amintire iar pământul bătătorit este frământat de roțile mașinilor ce ridică în urma lor perdele de praf. În puținele cătune de aici, copiii aleargă să ne facă cu mâna iar adulții salută zâmbind de la depărtare. Câțiva copii se joacă cu un cameleon – o specie endemică insulei Socotra și extrem de curios. Părăsindu-și crenguța cu pași șovăielnici, facem un schimb de experiență: atât pentru el cât și pentru noi, senzația celeilalte piei este un lucru inedit. Nici caldă, nici rece, cu ochi ciudați ce pot privi concomitent în direcții diferite și lăbuțe atât de diferite de ale șopârlelor. O mică relicvă arhaică rămasă neschimbată din preistorie.

Ca un tezaur adăpostit într-un cufăr fără fund, Socotra își dezvăluie la fiecare oprire câte ceva din comorile sale. Interiorul insulei este brăzdat de canioanele în care se colectează toată apa ploilor ce cad pe platoul înalt al insulei. Din partea superioară a canionului Kalysan, azurul Oceanului Indian contrastează cu verdele ireal al piscinelor naturale formate în adâncurile abrupte ale pereților din care s-au desprins uriași bolovani de granit.

Poteca ceva mai lată pe care abia au loc mașinile se transformă destul de brusc într-un off-road autentic printre munți, prin zone deconectate și mai mult de la civilizație – micile cătune ce mai punctau peisajul au dispărut complet. De jur împrejur, răsar uneori din piatră seacă ciudații bottle trees ale căror forme nu aduc cu nimic pământean. Sute de exemplare ce colorează versanții în roz, mulți dintre ei proaspăt înfloriți de sezonul ce le bate la ușă.

Drumul nebun ia sfârșit la fel de brusc cum a început, aruncându-ne dintre munți la doi pași de apele Oceanului Indian, între incredibile dune de nisip. Deșertul are un miraj al său, și nu mă refer aici la celebra Fata Morgana, ci la atracția irezistibilă a spațiilor nemărginite, căci în spatele tuturor lucrurilor vizibile se află întotdeauna ceva mai vast. Totul depinde de perspectivă, căci un grăunte de nisip văzut de la nivelul său va ascunde toate unduirile dunelor deșertului, însă văzut ceva mai de departe este doar un punct prea puțin important dintr-un univers infinit.

La doar câțiva metri de cort, trântit pe nisip cu fața în sus, distanțele pot apărea înșelătoare căci întinderea cerului nocturn privit în liniștea din mijlocul nopții poate fi copleșitoare – locul de naștere al stelelor cu adâncimile sale, fără un acoperiș sau ceva de care să se agațe privirea, poate fi la fel de amețitor ca o genune al cărui sfârșit nu se zărește.