TrekLens

După prea mult timp petrecut între betoane, verdele Văii Cernei are nuanțe amețitoare – dacă nu ne-am grăbi spre creste, m-aș opri pentru fotografiat la fiecare câteva zeci de metri. Un nor mare și amenințător ce și-a scuturat ploile pe la Băile Herculane își face plimbarea pe deasupra noastră, dar cu mai mult de câțiva stropi nu ne bagă în seamă.

Podețul improvizat peste apele încă reci ale Cernei ne traversează în lumea de basm a muntelui. Soarele a izbândit printre nori, iar poteca abruptă ne scoate la baza scărilor de lemn ce urcă în cătunele ascunse ale munților Cernei.

De o verticalitate aproape perfectă și ancorate destul de precar în pământ și stânca de calcar, scările sunt cea mai scurtă cale de acces spre cătunele de deasupra Văii Cernei. Alternativa o reprezintă multe ore de mers pe drumuri de pământ accesibile doar cu căruța sau cu mașini cu tracțiune integrală.

Indicatoarele prinse de copaci sau stânci au conținut religios, iar poteca odată ieșită din pădure ajunge la mica bisericuță construită în 1973 de săteni. Preotul ajunge rar însă și uneori trec și două – trei săptămâni fără ca murmurul slujbei să se audă între zidurile albe.

Din poiana plină de flori de sub zidurile micii bisericii, abruptul munților Mehedinți apare tangibil în timp ce vârfurile îndepărtate ale munților Godeanu închid un îndepărtat amfiteatru.

Cu doar câteva case răsfirate în care bătrânii duc grija ogrăzilor, cătunele Ineleț și Dobraia sunt apariții inedite cu pomi fructiferi ce se amestecă cu pădurea de foioase. Tinerii sunt mutați de multă vreme la oraș sau plecați să-și facă un rost prin străinătate. Au rămas cei bătrâni să aibă grijă de pământ și animale, în case echipate de curând cu panouri solare printr-un efort al voluntarilor diverselor organizații non-guvernamentale, căci guvernul i-a uitat pe acești oameni.

Poștașul nu vine aici niciodată, cât despre doctor… el pur și simplu nu există, bolnavii fiind transportați de alți săteni către civilizație. Suntem probabil ultima generație ce mai este martoră la cum decurgea viața în aceste sate.

Școala primară este închisă – nu mai are cine să învețe aici, și nici să predea tainele scrisului și ale cititului. Pe pervaz și pe o laviță improvizată, câteva produse locale sunt lăsate la vânzare nesupravegheate, doritorii punând pur și simplu banii într-o cutie.

Vecinii sunt departe unii de ceilalți iar distanțele nu au importanță – doar timpul, iar aici nimeni nu pare să se grăbească. Un drum de munte este calea alternativă de acces – lungă însă de aprope douăzeci de kilometri, iar mașina de teren a localnicilor urcă din când în când pentru aprovizionare.

Firul apelor Cernei pare ireal de departe iar pereții abruptului munților Mehedinți de nepătruns. Murmurul monoton al unui generator îndepărtat se amestecă cu foșnetul gâzelor adunate sub folia cortului, iar aroma cimbrișorului sălbatic se simte parcă și mai puternic la căderea cortinei ce anunță încheierea zilei.