TrekLens

Drumul cațără curbele spre a urca pe un soi de platou înalt, pustiu și bătut de soare și vânt – Leh s-a ascuns după nenumăratele picioare montane scurse dinspre înălțimile aspre. Curbe strânse coboară printr-un canion sec, spre a da cu atât mai mult impact revederii cu undele Indusului ce pentru o vreme a stat ascuns dincolo de un munte. Indusul nu se dezminte nici aici, căci la scurt timp după întâlnire, apele i se întâlnesc cu ale Zanskarului, două nuanțe nebune de turcoaz ce nu vor la început să se amestece. Cine a cedat cu adevărat nu vom ști niciodată, însă noua apă a primit tot numele de Indus.

Harababura indiană nu se dezminte nici când vine vorba de semnalat localitățile sau intersecțiile principale. De multe ori poți da cu banul, sau pur și simplu trebuie să consulți o hartă. Toate opțiunile par minunate în peisajul acesta amețitor în care versanții se înalță din adâncurile udate de fluviu, spre a se uni undeva deasupra cu cerul.

Înainte de a ajunge în Ladakh, de fiecare dată când mă gândeam la acest cuvânt imaginația zbura spre un instantaneu cu un motociclist pe o șosea pustie, cu munți ridicându-se pe fundal. Închideam ochii și vedeam aievea mănăstiri izolate pe vârfuri de stâncă, cu zidurile albe și acoperișurile de lemn vopsite în roșu, călugări în robe maro, cu părul tuns foarte scurt sau complet ras, ținând în mâini roțile de rugăciune din alamă aurie. Imaginația mă ducea spre cele mai accidentate treceri montane, cu drumuri lipsite de asfalt, acoperite de pietriș, noroi uscat și pietre mari cât palma.

Motocicleta din imaginație își tura motorul, zdrăngănea din toate șuruburile și urca aceste drumuri, trecând peste râuri înghețate care coborau din munte spre a se revărsa pe marginea drumului murdar, și a se prăvăli apoi în vale. Toate acestea și încă mult mai multe s-au prefăcut din imaginație în amintiri împărtășite cu Scrammy – un Royal Enfield Himalayan Scram ce cu ai săi 411cc s-a chinuit uneori să treacă peste obstacolele drumului. El poartă întreaga vină, căci el m-a cărat în spate prin tot acest ținut de poveste numit Ladakh.

Dar, dincolo de clișeele imaginației, Ladakh este un tărâm atât de îndepărtat și greu accesibil, încât nici nu ar fi de mirare dacă miticul Shangri La ar fi ascuns într-una dintre nenumăratele sale văi.

Într-unul dintre colțurile Ladakh-ului trăiește un trib relativ puțin cunoscut – Brokpa, ale căror trăsături sunt cum nu se poate mai diferite de ale tuturor celorlalți ce au influențe tibetane. Cu ochii, părul și pielea deschisă la culoare, pomeți proeminenți și o înălțime comparabilă cu a europenilor, despre Brokpa se spune că ar fi descendenții soldaților din armata lui Alexandru cel Mare care au rămas în vale și, prin urmare, ar fi arieni puri. Documente istorice nu există, însă guvernul a promovat turismul insistând că valea ar fi populată de triburi ariene. Cert este că nici bătrânii triburilor nu prea au habar, ci mai degrabă susțin că se trag din triburile Dard din Gilgit-Baltistan (astăzi majoritari în Pakistan) ce în urma migrației s-au stabilit în vale în urmă cu vreo 2000 de ani.

Ariană sau nu, valea este spectaculoasă – același Indus care pare că rătăcește cam peste tot pe unde m-au purtat pașii zilele acestea, a adâncit aici un defileu ce se pierde între munții Pakistanului.

Asfaltul frumos de la început dispare într-un forestier plin de pietriș pe care se merge binișor cu 20-25km/h, dar în gând îmi trece lungimea de peste 60km a văii. Dacă va fi să rulez tot timpul pe astfel de drum, o să îmi ia o veșnicie mai ales că drumul va urca enorm și apoi va coborî. Înaintez molfăind aritmetică în cască cu ocheade aruncate spre norii cenușii. Este prima zi de aici din Himalaya când norii aveau să mă stropească cu ploaia lor. Măcar calitatea drumurilor se anunță a fi ceva mai decentă decât a fost în ultima săptămână.

Din drumul calamitat se desprind multe intersecții ce duc spre satele de ‘arieni’. Drumul pare că urmează apele râului din ce în ce mai tulburi spre un infinit ce nu se întrezărește, iar ploaia devine și ea puțin mai convinsă. Căderile de pietre sunt la ordinea zilei, bolovani cât o casă stând într-un echilibru precar susținute de pietre cât pumnul – un fel de cheie de boltă ce odată scoasă duce la prăvălirea muntelui. Indicatoarele avertizează și ele: te uiți, și dacă nu se rostogolește nimic pe versant te grăbești să treci. Dacă ai noroc nu se va întâmpla nimic rău cât tranzitezi. Pentru ghinioniști… o lungă cădere în apele învolburate din fundul văii.

Spre Batalik drumul urcă continuu spre cerul înnorat iar Indusul rămâne jos în vale – sunt ultimele clipe în care îi mai pot vedea apele tulburi, căci câțiva kilometri mai târziu el va trece fraudulos granița închisă cu Pakistanul.

Din fericire ploaia rămâne undeva în urmă, însă frigul înălțimilor își face loc ușor în mănuși. La puțin peste 4000 de metri, în pasul Hambuting, reîntâlnesc soarele pierdut cu multe ore în urmă. De aici din cer drumul coboară mai bine de 1400m diferență de nivel pe un drum nesfârșit.

Oboseala și-a făcut și ea loc în cască și în corp – pauzele prea scurte și o hidratare deficitară, combinate cu o zi lungă și altitudinea ce nu iartă. Mâncarea… noroc cu untul de arahide mâncat la micul dejun. La câțiva kilometri de granița cu Pakistanul, Kargil este orașul musulman a cărui stradă principală a fost transformată în bazar. Aveam să mă lămuresc ceva mai târziu că este weekend – zilele săptămânii își pierd însemnătatea la drum lung.