PRIN ȚARA LOVIȘTEI

Hărțile vechi, făcute în timpurile când senzorii GPS țineau încă de domeniul fantasticului, sunt incredibil de utile pentru planificarea și deslușirea traseelor. Prin munții României, hărțile noi desenate de prea multe ori prin birouri orientate spre profit, deseori arată poteci și marcaje ce nu se regăsesc în teren. Culmile sunt însă aceleași iar vechile poteci nu s-au pierdut.

Urcușul abrupt prin iarba înaltă ne face cărăușii unor mici vietăți ieșite la autostop – căpușele. Panorama muntelui se învârte în jurul șerpuirilor Oltului încadrat de păduri neatinse. Un peisaj primitiv desenat de râu. Suntem pe culmi ce de multă vreme mă întrebam ce priveliști poartă. Vis-a-vis de buclele râului ce-și duce apele departe spre câmpie, se ridică greoi munţii Căpăţânii și inconfundabila creastă Buila-Vânturariţa.






Cabana Cozia ne întâmpină după un șir de stânci ce întrerupe monotonia plăcută a pădurii, cochet încadrată de cele două vârfuri ale Coziei. Este una dintre puținele cabane din munții noștri ce au păstrat un spirit plăcut și cabanieri cu vorba molcomă și iubitori de natură.






Îmi aleg însă camera mea verde ce se asortează prea plăcut cu unicul petic înverzit din apropiere, casă cu priveliște directă la multitudinea stelelor de pe cer. Priveliștea lipsește însă aroma cimbrișorului sălbatic ține loc de panoramă, iar apusul aduce ploi în șuvoaie peste munții Olteniei.


Dimineața, o pisică curioasă se caţără pe cort neștiind ce-i cu noul loc de joacă din ograda ei, însă dispare la prima mișcare din interior.

Furtuna ce a spălat peste noapte smogul câmpiilor sudice, a adus o vizibilitatea impresionantă. Noi continuăm însă spre Nord, cu un mic ocol pentru a revedea Poarta de Piatră ascunsă în pădure. Poarta nu s-a schimbat din acea toamnă târzie peste care s-au scurs câțiva ani, când pădurea și iarba deveniseră arămii într-un apus de soare venit prea devreme.




Poteca spre satul Pripoare nu este una prea umblată iar sălbăticia locurilor și faptul că uneori traseul este blocat de conifere doborâte de furtuni, îi dă un farmec aparte. Poieni prelungi cu arbori singuratici domnind peste ele. Peisaje prin care să tot cobori.








La intrarea în civilizație, un bătrânel cu chef de vorbă se sprijină în toiagul său gros și în mână are un lanţ. Se duce să-și prindă calul scăpat puţin mai sus prin poiană. Are doar 90 de ani, ține să menționeze, și povești de viață de depănat. Rămas văduv  de 23 de ani, păstorește o familie numeroasă. A fost poștaș prin Țara Loviștei și a bătut de sute de ori munții Coziei și ai Făgărașului. Cu câțiva ani în urmă a ales să fie cronicarul locurilor natale și s-a apucat să-și scrie amintirile într-o trilogie, ultimul volum fiind încă în lucru. Invitați la el în curte, la povești, primim cadou primele două volume semnate Petre Buican. Este mândru de locurile natale ce poartă o mare încărcătură istorică – aici, în apropiere de casa lui, în Perișani, fiind acea Posadă unde într-un clește de stânci a avut loc lupta dintre Basarab I și Carol Robert d’Anjou al Ungariei, bătălie în urma căreia a luat ființă în anul 1330, Valahia.



Leave a Reply

Your email address will not be published.