TrekLens

‘Vă rugăm cuplați centurile, urmează să aterizăm în cincisprezece minute’ – anunțul însoțitoarei de bord stârnește un freamăt printre toate femeile din avion. În urma unei scurte agitații se ivesc eșarfe și basmale cu care părul este acoperit. Nimeni nu se chinuie însă prea tare să ascundă șuvițele rebele.

Viza on-arrival te scutește în general de un drum la ambasadă și de timp pierdut, însă aici este un du-te-vino de la un ghișeu la altul. Asigurarea de călătorie este ignorată în ciuda acelui ‘World Wide’ inscripționat pe ea. Pesemne Iranul este dincolo de ‘World Wide’, dar nu apuc să mă interesez trimis fiind să cumpăr altă asigurare, locală.
Pe site-urile obișnuite de cazări nu se găsește nimic din cauza embargoului pus de americani și aplicat de multe alte oi. Pardon, țări partnere. Pe vechea filieră a informațiilor transmise de alți călători, făcusem în prealabil o rezervare direct pe un site iranian, fără să pricep prea multe din persana de pe monitor. Adică deloc. Era suficient să știu că am o cazare pentru prima noapte și asta îi interesa și pe cerberul de la vize.
…
Deși valuta oficială nu mai este de mult timp ‘tomanul’, iranienii continuă să comunice preţurile serviciilor și produselor în această valută. În acest scop, un toman reprezintă 10 riali. În pofida acestui obicei, preţurile sunt întotdeauna scrise în riali. Simplu și clar la fel ca haosul transportului în comun.

Aș fi vrut să iau autobuzul până la o staţie de metrou oarecare în drum spre Teheran, dar soarta îmi joacă o festă și de la informaţii mi se spune că pot lua metroul direct de la aeroport. Se pare că ar fi gata dar ora la care se deschide este necunoscută. Se vehiculează că peste vreo două ore, însă bilete deja se vând și trenul apare cuminte în stație. Cei câțiva iranieni din metrou intră imediat în vorbă cu mine și sunt sfătuit să mă extrag cu forța din metrou când voi dori să cobor, sfat ce câteva stații mai târziu avea să îmi folosească. Nici dacă vidau spațiul din vagoane nu ar fi obținut o aglomerație mai mare de oameni pe centimetru pătrat.

Capitala o las pe finalul călătoriei și plec în căutarea istoriei risipite pe tărâmul Persiei. Dincolo de geamul autobuzului ce se îndreaptă spre Sud, se întinde un semi-deșert monoton cu munţi arizi ridicându-se din marginile orizontului. Cu mii de ani în urmă pe aici erau câmpii mănoase și se nășteau civilizaţii ale căror urme abia se mai zăresc. În apropiere de Kashan cobor în colbul drumului și rămas în soarele amiezii îmi găsesc loc pe marginea drumului arborând semnul universal al autostopistului.

Câteva minute mai târziu, de la înălțimea betonierei sale, Mohammed îmi spune că se îndreaptă către Yazd dar mă poate lăsa în drum. Pentru că orice mașină este un potențial taxi pentru cel de pe marginea drumului, îmi lămuresc de la început intențiile. ‘Salavaati’ – cuvântul magic rămas din vremea războiului între Iran și Iraq, când soldații întorși de pe front erau ajutați gratuit în schimbul unei binecuvântări. Mohammed se luminează la față și aprobă făcându-mi semn să mă urc. Pentru cei aproximativ 50 de kilometri, mi se oferă apă, ţigări, ceai și fistic, și epuizăm rapid micro-vocabularul comun. La intersecția spre Abyaneh îmi arată exact unde trebuie să aștept și ar vrea să îmi lase și o sticlă cu apă.

Nici nu se lasă bine praful în urma lui și o familie oprește să mă găzduiască în mașina lor. Tot la Abyaneh merg și ei și prin puțina engleză pe care o cunosc răzbate curiozitatea de a afla cât mai multe despre mine și mai ales despre cum le percep eu țara.
Pe câteva zeci de kilometri, drumul șerpuiește printr-un peisaj apocaliptic, cu stânci roșiatice răsărind haotic printre alţi colţi de piatră. La despărțire, capul familiei îmi face cadou niște prăjiturele și tot insistă să îmi lase și o sticlă cu apă. În căldura deșertică sunt de înțeles insistențele lor.

Cu o vechime de 2500 de ani, satul este un muzeu viu. Nu este vorba doar de casele din lemn, paie și pământ ci și de costumele tradiţionale purtate de localnici și de tradiţiile păstrate încă de pe vremea Imperiului Persan. Casele roșiatice construite în mai multe caturi se caţără pe deal, întretăiate fiind de uliţe nenumărate de pe care se ridică praful ocru. Pe una din uliţele minuscule, dau de un cuplu de bătrâni ce curăţau mere. Pentru un simplu salut primesc în dar câteva mere.

Harpak – Templul Focului aparţine unei alte lumi în care adepții zoroastrismului țineau flacăra nestinsă, în credinţa că aceasta venea direct de la Ahura Mazda – zeul suprem. O altă oază de credință, de data aceasta șiită, este Moscheea Ziarat, micul bazin cu apă răcorind atmosfera încinsă din jurul clădirilor de chirpici. La interior, într-o mică încăpere închisă se află mormintele sfinţilor Eisa și Yahya cărora le-a fost închinată moscheea. Câteva exemplare ale Coranului stau aliniate pe un raft.

La ieșirea din sat sunt claxonat de un nene pe o mică motoretă Suzuki, ce fără nici un fel de vorbă îmi face semn să mă sui pe blana de oaie aruncată peste șa. Nu are cască nici pentru el, dar pentru mine. Oricum pe aici este opţională. Drumul este scurt și la fel de tăcut îmi face semn unde să cobor.
Cele câteva minute de așteptare îmi sunt răsplătite cu apariţia familiei ce mă luase la sosire și care oprește pentru a mă lăsa în locul de unde cu câteva ore mai devreme pornisem împreună spre Abyaneh.

Rămas pe marginea drumului sunt înconjurat de căldură ca de o entitate palpabilă. Fac autostopul și mă trezesc zâmbind larg, fără motiv. Eram acolo, absorbit cu totul în prezent și nimic nu mai conta. Nici măcar faptul că nu trecea nici o mașină.

Odată cu înserarea se precipită lucrurile și două mașini mai târziu, o cursă gratuită într-un taxi și o cursă cu autobuzul în care nu sunt lăsat să plătesc biletul, ajung la destinație – Isfahan.