TrekLens

Peste suprafața Pământului au trecut cinci ere glaciare iar la finalul ultimei dintre ele (în plină desfășurare și astăzi), acum câteva milioane de ani oamenii s-au hotărât să se ridice la verticală. Migratori în căutarea hranei, nopțile și le petreceau la adăpost de vânt și fiarele de atunci, în peșteri mai mult sau mai puțin adânci. Siguranța acelor precare adăposturi nu s-a schimbat mai deloc odată cu trecerea timpului, căci multe milenii mai târziu oamenii au început să își sape locuințe în peșteri și să le amenajeze pentru un trai cât mai modern (așa cum a fost cazul până de curând la Petra, în Iordania) sau să caute refugiu spiritual și să își construiască mici mănăstiri.

Spre deosebire de labirinticele mănăstiri din Etiopia a căror istorie este destul de bine documentată, mănăstirile rupestre din România sunt lipsite de izvoare istorice iar în jurul lor gravitează legende propagate peste veacuri.

Mănăstirea Cetățuia Negru Vodă poartă numele legendarului voievod despre care se spune că ar fi fost primul domn al Țării Românești și care conform legendei s-ar fi ascuns cândva între aceste stânci spre a scăpa de urmăritori. Istoricii sunt însă de altă părere și îl numesc ctitor pe voievodul Nicolae Alexandru, fiul lui Basarab I, al cărui chip apare în pictura originală a schitului, biserica rupestră fiind pentru prima oară atestată documentar în 1574.

Cocoțată pe un pinten înalt al ultimelor prelungiri stâncoase ale munților Leaota, mănăstirea pare imposibil de atins. Și totuși, o potecă încărcată de frunze ruginii proaspăt scuturate din ramurile pădurii găsește locuri spre a se strecura printre stânci, urcând în serpentine până în vârful colțului stâncos unde se află lăcașul de cult. Pădurea foșnește de veverițe agitate în căutarea ultimelor provizii ce mai pot fi strânse până la căderea zăpezii, iar companion alege să îmi fie un cățel fără nici un alt interes decât ocazionalele scărpinări între urechi. Poteca este marcată din loc în loc cu câte o troiță, vrând să amintească de cele douăsprezece popasuri ale lui Iisus pe Dealul Golgotei.

Legendele povestesc despre mulți suverani ce i-ar fi călcat pragul în fuga lor din fața armatelor dușmane – Ioan Radu Negru Voievod, Vladislav Vlaicu, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazu, Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu sau Constantin Cantacuzino, însă atestările documentare nu prea se aliniază cu poveștile locurilor. Și totuși, odată intrat pe ușa joasă în interiorul rece și întunecat al vechii mănăstiri, istoria contează mai puțin, ochii fiind preocupați cu acomodarea cât mai rapidă la obscuritate pentru a putea distinge imensa frescă deteriorată ce acoperă întregul interior.

Biserica nouă, din lemn, ridicată în stil maramureșan la doi pași de vechiul schit, este o splendoare a culorilor și a razelor de soare ce pătrund jucăușe în interior, luminând picturile și imensul candelabru de lemn ce pare că ocupă jumătate din interior.

În jurul ansamblului monahal nu gravitează doar legendele ci și o toleranță a diverselor credințe: mănăstirea este ortodoxă desigur însă icoanele din troițele de pe drum sunt catolice, o cruce a dorințelor ridicată pe o stâncă duce cu gândul la superstițiile duhurilor ce îndeplinesc trei dorințe, ezoterismul își face loc sub o pictură a Fecioarei Maria unde apar trimiteri la Zamolxe prin sculptura în lemn a steagului dacic și o ciudată rugăciune ‘Har Tios’ inventată de un creativ pasionat al civilizației dacice, iar pe o altă stâncă este o sculptură a unui cavaler trac care l-ar întruchipa de fapt pe Sfântul Gheorghe (cel puțin așa ține să ne lămurească mica notă rezemată de zid). Un ghiveci de credințe din care se poate doar trage concluzia că este loc pentru toată lumea.

Ansamblul rupestru Corbii de Piatră este înconjurată de mai puține legende, imensa stâncă în care este săpată mănăstirea parcă neavând nevoie de o altă aură de mister. Este impunătoare prin simpla ei prezență, aducând aminte de orașul nabateean de la Petra.

Lângă biserică, sub o boltă săpată în aceeași gresie se află sala de mese a mănăstirii, despre care tradiția locului spune că ar fi fost folosită de domnitorul Neagoe Basarab pentru judecăți publice.

În prima încăpere, niște picturi pe lemn încastrate în stâncă țin loc de icoane în lipsa frescelor șterse aproape în întregime de trecerea necruțătoare a timpului. A doua cămăruță, cea prin care se intră și în altar, deși mai întunecată ascunde vechi fresce în care ochii mai pot identifica scene biblice. Iconostasul este parte din aceeași stâncă ce găzduiește biserica, cu picturi șterse, luminate anemic de puțina lumină ce intră pe cele două spărturi ce țin loc de fereastră.

Treptele amenajate îmblânzesc abruptul văioagei ce urcă deasupra colosului de piatră, iar de aici de sus se zărește orizontul sculptat de lungile culmi sudice ale Făgărașilor și dealurile ce se topesc în luncile de altădată ale Dunării – cel mai mare templu al tuturor, natura.