TrekLens

Norii ce se adună dinspre Vest nu par a glumi cu intențiile lor, dar nici eu nu renunț la ideea de a găsi un drum care să taie munții Gilău-Muntele Mare.

Spre satul Lăpuștești drumul este foarte îngust dar într-o stare aproape perfectă, iar o bătrânică îmi confirmă că asfaltul continuă cel puțin până în satul vecin. Universul ei nu se întinde mai departe de atât, așa că nu știe mai multe. La singura intersecție din mijlocul satului asfaltul se termină brusc, iar ce îmi apare pe hartă este doar o potecă îngustă ce coboară muntele într-un zig-zag amețitor. În teren pare a fi un drum forestier și un sătean îmi confirmă că l-a parcurs el cândva cu mașina, iar de curând a fost ceva concurs de mountain-bike pe el, la vale. Încurajator, clar.

Pietriș, pământ și bolovani – hai că nu este chiar așa complicat, îmi zic eu după câteva sute de metri. Autosugestia este totul la urma urmei, iar drumul chiar nu este lung. Privit de sus coboară un versant împădurit, în ace de păr ce se succed unul sub celălalt. Privit de jos, îi lipsesc cam multe – de exemplu în câteva locuri bucăți de drum ce au luat-o la vale încurajate de gravitație. Răsplata vine prin salba de lacuri ce însoțește pentru mulți kilometri drumul dinamitat spre civilizație.

Drumul ce urcă în munții Șureanu traversează păduri nesfârșite cu brazi ce zgârie seninul de deasupra. Este o pustietate pe aici de parcă ar fi cine știe ce capăt de lume. De fapt și este cumva, pentru că nu multă lume se bucură de serpentinele astea împădurite. De la lacul de acumulare Tău și până la Oașa priveliștile se mai deschid pentru a culmina cu panorama de pe baraj. Lacurile sunt ochii cerului pe pământ, iar acum și aici sunt albaștri.