TrekLens

Pământul radiază căldură iar din când în când un vânticel cald de primăvară târzie se strecoară prin pădure. Zăpada își face apariția târziu, abia la punctul de belvedere ce se deschide spre Depresiunea Brașovului și munții Perșani cu inconfundabila Măgura Codlei.

Covorul de brândușe din Valea Mălăiești este veriga de legătură dintre anotimpuri, iar de aici în sus valea este plină cu zăpadă – un ținut al ghețurilor și al frigului. Când în amfiteatrul de piatră se lasă vânturile dinspre creste este ca și când ar fi deschis cineva ușa unui enorm congelator.

Prin zăpada ce a încărcat valea cu alb, poteca bine conturată șerpuiește sărind pragurile muntelui. Hornul Mic și Hornul Mare sunt încărcate de zăpadă, iar de pe culmea Țigănești urmele unei avalanșe masive ce a descărcat o parte din zăpada de pe versant cu tot cu pietre, sunt în același timp un spectacol dar și un semn că iarna este încă aici în ciuda temperaturilor aproape văratice de prin orașe. Ba dimpotrivă, cu tot frontul acesta de aer cald, șansele ca zăpada să o ia la vale sunt cu atât mai mari.

Deși singurul traseu care poate fi parcurs iarna în întreaga vale, Hornul Mare este o capcană perfectă atunci când zăpada nu este suficient de stabilă. Foarte abrupt și cu posibilități de declanșare ale unor avalanșe masive este alimentat de multe alte hornuri secundare prin diverse scurgeri de zăpadă. Buletinul nivologic este încurajator, însă în urma noastră se aude vuietul inconfundabil al unei avalanșe scurse de pe un astfel de horn secundar.

Stratul de zăpadă este suficient de așezat pentru a putea urca în siguranță, însă colțarii își fac apariția din rucsacuri – un strat subțire și înghețat este suficient pentru a ne transforma în ghiulele spre vale. În capătul hornului, o cornișă suficient de generoasă încât să declanșeze singură o avalanșă, tronează regește.

De sus se deschide priveliștea spre Valea Gaura și spre vârful Omu, însă atmosfera este atât de încărcată de urmele unei furtuni ce a adus cu ea praf saharian, încât continuarea drumului spre Cabana Omu – oricum închisă iarna, este lipsită de sens. Albul zăpezii poartă auriul nisipului depus într-un strat subțire, și care la fiecare rafală rece de vânt pare că este ridicat înapoi în aer.

Razele soarelui de amiază au toropit zăpada care pe coborâre cedează aproape la fiecare pas, iar lavine subțiri se preling de-a lungul pereților de stâncă luând cu ele la vale mici pietricele. Încet dar sigur, iarna începe și ea să se scurgă spre primăvară.