TrekLens

Drumul se încolăceşte nervos pe coasta abruptă a insulei, pe sub imenși munți de grohotiş ce s-ar putea prăbuși în orice moment. Mărturie stau rocile rostogolite din loc în loc. Părăsim șoseaua largă și ne apropiem de malul mării, spre Stokksnes – plaja cu dune negre secondată din spate de muntele Vestrahorn ce se prăbușește abrupt în Oceanul Atlantic. Învăluiți în nori, apar rupți din mitologiile nordice.

Urmăm pustietatea drumului de coastă, prin zone ce, dacă nu ar fi șoseaua, ar părea neatinse de om. Chintesența Islandei. Oile însă sunt atotstăpânitoare. Complet libere și nesupravegheate de nimeni, cutreieră insula căutându-și singure locurile de păscut. Odată cu apropierea sezonului rece, printr-o mobilizare generală a islandezilor acestea sunt adunate indiferent de vreme și de pierderi. Este parte a unei vechi tradiții – Réttir, respectată cu sfințenie.

O altă cascadă sfâșie liniștea de nedescris a pustietăţii absolute. Vântul ne spulberă la ieșirea din mașină, iar portiera trebuie ținută bine ca să nu rămânem fără ea. Asfaltul este departe – doar un drum de pământ cu pietriș meandrează peste munte. Parapetul lipsește cu desăvârșire, ca peste tot în Islanda.

Pe firul înspumatului râu, începem ascensiunea spre Litlanesfoss, cascada înconjurată de coloane bazaltice de lavă solidificată. Geometria naturii. Undeva mult sub noi, lacul Lagarfljót adăpostește unul din străvechile mistere ale Islandei – Wyrm, monstrul zărit încă de pe la jumătatea secolului al XIV-lea. Aruncăm din când în când câte o privire în urmă, dar în zadar. Nimic nu tulbură oglinda argintie a lacului. Departe, la granița stâncilor cu cerul, cascada Hengifoss se prăbușește de la peste 120 de metri înălțime, într-un abis bazaltic întrerupt de fâșii de lut roșu. Urmele istoriei. Aș putea sta cu orele să ascult căderea apei și să urmăresc cu privirea perdelele lichide ce plutesc spre pământ ca și când gravitația ar fi ceva opțional.

Spre coasta oceanului, norii coboară în valuri peste munte ca într-un film apocaliptic. Dincolo de pasul montan ne începem coborârea prin îndepărtatele fiorduri estice, în căutarea puffinului de Atlantic. Semănând mai degrabă cu niște pinguini, păsările nu par deloc capabile să zboare. Și totuși, odată ajunse în aer, eleganța zborului compensează aterizările greoaie. Întoarse de pe mare cu o colecție impresionantă de peștișori în ciocurile zimțate, se întorc la cuiburile ascunse printre stâncile înierbate.