TrekLens

Fondarea regatului Lanna, în Nord-Estul Thailandei, i se atribuie regelui Phaya Mengrai în secolul al XIII-lea, ce își avea sediul în Chiang Sen. Prima sa încercare de a construi o nouă capitală la Wiang Kum Kam pe malurile râului Mae Ping a durat doar câțiva ani – orașul a fost în cele din urmă abandonat din cauza inundațiilor.

În 1296, regele Mengrai și-a mutat capitala într-un loc mai pitoresc între râu și muntele Doi Suthep, și a numit orașul Nopburi Si Nakhon Ping Chiang Mai, căruia în cele din urmă i s-a păstrat doar numele de Chiang Mai – ‘Orașul Nou Fortificat’. În secolele al XIV-lea și al XV-lea, regatul Lanna s-a extins până în sudul Kamphaeng Phet și până în nord la Luang Prabang, în Laos, dar a căzut în fața invadatorilor birmani în 1556, în ceea ce s-a dovedit a fi o ocupație care a durat două secole.

După căderea regatului Ayutthaya în 1767 în fața birmanilor, armata thailandeză învinsă s-a regrupat sub Phraya Taksin în Bangkokul de astăzi și a început o campanie pentru a alunga forțele birmane de ocupație. Chao Kavila, un șef din apropiatul principat Lampang, a ajutat la “eliberarea” nordului Thailandei de sub controlul birman și a fost numit rege al statelor nordice, plasând Chiang Mai sub autoritatea regatului Siam.

Sub conducerea lui Kavila, Chiang Mai a devenit un important centru comercial, ajutat de proviziile sale bogate de lemn de tec, iar ziduri monumentale din cărămidă au fost construite în jurul orașului interior. Multe dintre templele ulterioare în stil birman au fost construite de comercianții de tec care au emigrat din Burma în această perioadă. În urma lor au venit misionari și concesionari britanici de tec care au construit vile în stil colonial în jurul vechiului oraș.

Decăderea statului semi-autonom Lanna era însă doar o chestiune de timp – Bangkok a desemnat Chiang Mai ca unitate administrativă în 1892, dar pentru a împiedica amenințările coloniale din partea Burmei și Laosului, prințesa Lanna Dara Rasmi a fost trimisă la Bangkok pentru a deveni una dintre concubinele oficiale ale regelui Rama V, și a cimenta astfel legăturile dintre cele două familii regale.

Orașul este înțesat de temple ce adună fiecare miriade de detalii în intricatele modele ce se ridică de la baza lor până în vârful acoperișurilor.

Pentru cineva care nu trăiește zilnic printre acest gen de temple impactul detaliilor este copleșitor, iar liniștea și armonia din interior, precum și ciripitul păsărelelor ce răsună încet din niște difuzoare ascunse, mai că îmi dau ghes să mă apuc de meditație.

Regele Phayu a fost cel de-al cincilea conducător al dinastiei Mengrai din cadrul regatului Lanna, iar sub domnia sa a început construirea templului Wat Phra Singh (denumit inițial Wat Phra Chiang) în 1345 pentru a adăposti cenușa tatălui său – regele Khamfu. Muralele de la interior sunt în mare parte distruse, dar chiar și printre părțile lipsă se pot observa imagini din viața și obiceiurile localnicilor din acele vremuri.

Cele mai vechi clădiri originale ale templului Wat Phra Singh datează de la finalul secolului al XIV-lea, fiind ridicate în stilul clasic caracteristic nordului Thailandei – structuri de lemn cu marginile ridicate. Sanctuarul principal adăpostește uși de lemn impresionante despre care se crede că au fost sculptate de artizani locali, dar și o copie a sacrului Phra Singh Buddha, de unde își trage și numele.

Stupa susținută de elefanți ce se ridică în spatele templului Wat Chiang Man desemnează cel mai vechi templu din Chiang Mai, fiind construit de Phaya Mengrai – fondatorul orașului, în 1296. Sanctuarul principal adăpostește și cea mai veche imagine a lui Buddha creată în regatul Lanna în 1465.

Wat Chedi Luang nu este cel mai întins templu din Chiang Mai, însă turnul acestuia construit în stil Lanna în 1441, se ridică impunător dintre toate celelalte construcții, chiar și așa parțial ruinat cum a fost lăsat fie în urma bătăliilor pentru recapturarea orașului din mâinile birmanilor, fie de un cutremur din secolul al XVI-lea. Sursele istorice nu sunt aliniate.

Până în 1475, o nișă de pe fațada sa estică era locul unde Buddha de Smarald (Phra Kaew) își avea locul înainte să fie mutat în templul din Bangkok. Astăzi, o replică de jad înlocuiește originalul, iar în lucrările de restaurare au fost reconstruiți și cei opt naga (șerpi) ce susțin scările ce urcă spre spira neterminată. Baza stupei este susținută de cinci elefanți, dar stupa nu a putut fi reconstruită pentru că specialiștii nu s-au pus de acord cum arăta aceasta de fapt. În niște pavilioane separate se odihnesc câteva statui cu Buddha.

Tot în incinta acestui complex spiritual este și Lak Meuang – un mic templu care adăpostește stâlpul fondator al orașului. Este singurul loc în care femeilor nu le este permisă intrarea întrucât, conform anunțului de la intrare, ele “menstruează și nefiind curate acestea cauzează instabilitate politică în societate”. Un mic cerber se asigură că nu încalcă nimeni regula – să nu care cumva să se prăbușească societatea din această cauză. Cutii de donații sunt însă la tot pasul, urne imense în care pot intra lejer câteva persoane, iar încurajările de a lăsa banii munciți la mănăstiri pentru binecuvântări și o reîncarnare mai fericită, sunt și ele nenumărate. Femeile sunt desigur încurajate și ele să doneze – când vine vorba de bani, religia nu mai face vreo diferențiere.

Odată cu apusul soarelui, multe dintre străzile orașului explodează într-o frenezie și aglomerație tipică piețelor de noapte din Asia, presărată desigur cu o cacofonie de sunete. Este Duminică seara iar piața din Chiang Mai este similară cu cea din Sukhothai doar cu numele, căci totul aici este mult mai comercial iar produsele sunt mult mai orientate către turiști. Desigur ei sunt și cei mai mulți vizitatori, însă spectacolele folclorice cu tipic sud-coreean atrag mai mulți localnici curioși de obiceiuri diferite de ale lor.