TrekLens

O liniște de sâmbătă dimineață plutește alene pe drum. Prin salba de sate ce se întinde la sud de Curtea de Argeș, nici o mișcare nu trădează  vreo prezență umană. Privirea mi se încrucișează cu cea a unui câine abia trezit din somn. Dă din coadă a bună dimineața.

Din Curtea de Argeș, Transfăgărășanul – drumul croit în versanții muntelui cu prețul a zeci de vieți omenești, își începe ascensiunea șerpuitoare spre creasta Făgărașului. La barajul Vidraru trupa se reîntregește și pornim înapoi la vale, spre acul de păr din care se desprinde o potecă – loc mascat strategic de un mic întreprinzător ce vinde covrigi și porumb fiert. Un prim indiciu a ceea ce a devenit în timpul verii superba șosea alpină: un bazar. Alpin, desigur.

Printre urzici înalte, excelente pentru tratarea viitoarelor reumatisme, poteca se strecoară spre baza unui stăvilar de piatră. Mici cascade încep să se scurgă pe firul văii, aducându-și aportul de apă într-un firav pârâu. Nici gând de șuvoiul năvalnic la care ne așteptam. Valea a fost reamenajată de curând și acest lucru se vede. Tot ce știam despre ea s-a schimbat: scările au luat locul buștenilor mâncați de ape, improvizațiile instabile legate cu sfori au dispărut, balustradele sunt acum prezente. Am ajuns cu doi-trei ani prea târziu, căci toate aceste detalii rămân în amintirile altora. Amenajările i-au răpit văii o parte din farmec și i-au distrus sălbăticia. Hoarde zgomotoase fac valea să răsune. Facem pauze lungi pentru a lăsa ecoul lor să dispară înghițit de pădure.

Pe o porțiune de traseu amenajată cu scări metalice, aproape verticale, ne însoțesc doi câini ce se strecoară prin locuri doar de ei știute, ieșindu-ne în față. Probabil s-au folosit de vechiul traseu, acum dat uitării. Totuși, câteva traversări pe scoabe înfipte în stâncă și scări suspendate între pereții cenușii de piatră, se dovedesc a fi niște obstacole insurmontabile pentru căței. Despărțirea se face fără scheunături.

Balustradele de lemn dublate cu bucăți de fier și scările scâlciate de torenții primăverii, nu le mai regăsesc. Ceea ce găsim însă sunt amenajări sigure, scări metalice perfect împlântate în stâncă cu ancore chimice și un peisaj puțin mai antropizat. Vechile improvizații parcă se potriveau mai bine și cumva… erau modalitatea perfectă de triere a vizitatorilor.

Canionul îngust ce înainte se traversa prin apă, deseori inundat, acum este împodobit cu un cablu solid și scoabe de fier pentru picioare. Seceta din ultima vreme este ușor de remarcat aici, căci un fir anemic de apă înlocuiește torentul nărăvaș.

Evadând din strânsura văii, poteca traversează nehotărâtă pârâul în repetate rânduri și începe să urce abrupt prin pădurea de foioase, până ce iese la lumină în Poiana Călugărița. Din capătul ei, o potecă se strecoară în jos pe firul râului, până ce iese la un drum forestier unde zac ruinele fostei cabane Călugărița.

Șoseaua neumblată urmează fidelă conturul anarhic al lacului Vidraru, traversează un tunel și liniștea de până acum se face țăndări în civilizația de la baraj.