TrekLens

Încheindu-ne vizita prin cvintetul celor cinci sate cocoțate pe coasta muntelui, stăm nedumeriți cu o hartă în față și cu eterna întrebare: și acum încotro?

Amabilul patron al hostelului la care ne-am cazat, ne scoate din încurcătură propunându-ne să facem o vizită unui loc despre care nu știam absolut nimic – Portovenere. Nu vrea să ne dea prea multe amănunte ci doar se mulțumește să zâmbească misterios și să insiste: “duceți-vă, va fi o surpriză plăcută”.

Prima parte a drumului, urcarea spre Colle del Telegrafo urmează șoseaua ce străpunge o pădure cu arbori împodobiți cu iederă. Câteva zeci de minute mai târziu facem stânga urmând sfatul italianului, intrând astfel într-o pădurice de foioase prin care cărarea șerpuiește lin, ornată deseori cu panouri ce te îndeamnă la mișcare: aici faci niște flotări, dincolo niște sărituri peste o capră, te dai într-un balansoar și te învârţi ca hamsterul pe niște rotițe.

În Campiglia facem un mic popas la magazinul satului, descoperind o delicoasă foccacia. În fața magazinului, cu marea în fața ochilor, ne luăm astfel micul dejun.

Indicatoarele lipsesc cu desăvârșire, însă slavă Domnului că italienii gesticulează mult – înțelegem și noi pe unde să o luăm. Cale de câteva căpșuni delicioase, urmăm șoseaua având privirea furată de golful vegheat de la depărtare de Alpii încă înzăpeziţi. Pădurea ne acaparează din nou și curând înțelegem de ce traseul a primit atâtea laude. Mare parte din acest segment șerpuiește pe marginea unui hău, cu marea trimițându-și aromele sărate pe aripi de vânt. Un colț al continentului – o limbă de pământ ce se avântă adânc în mare, ne aduce aminte de minunile îndepărtatei Madeire.

Intrarea în pădure vine acum ca o scurtă pauză publicitară, filmul mutându-se acum pe celălalt versant: apare în scenă mult-cântatul Portovenere cu al său golf străjuit de insula Palmara. Ruinele instabile ale unei case mă ajută să mă înalț deasupra coronamentului pădurii și să pot astfel fotografia în voie.

Pe limba de pământ ce apără golful, se înalță o mândră cetate de apărare și o bisericuță construită chiar pe buza stâncilor. Dedesubt, marea se zbate neputincioasă.

Coborâm pe lângă cetate și intrăm glorioşi în oraș. Nu ne întâmpină nimeni, fanfara nu cântă și turiștii sunt atât de puțini încât îi confunzi deseori cu localnicii. Și aici întâlnim același mănunchi de străduțe ce te mențin în formă cu nesfârșitele lor trepte, însă după aglomerația din Cinque Terre liniștea din jur pare deseori ireală. Pe dig, privind marea împreună cu pescărușii, ne luăm prânzul.

De ajuns am ajuns, problema prânzului a fost și ea rezolvată, însă ce facem cu întorsul, căci Portovenere nici măcar nu apare pe harta noastră?!

Deocamdată însă pașii ne poartă spre cetatea San Lorenzo și spre mica bisericuță clădită deasupra valurilor, iar pe trepte tăiate în piatră coborâm la apa de smarald. Deși planul era să nu zăbovim prea mult pentru a nu rata barca ce ne-ar fi putut duce înapoi în Riomaggiore, sălbăticia peisajului ne face să ne mai amânăm plecarea. Vor mai fi și alte bărci, întotdeauna au fost.