PORTOCALE ÎN REPUBLICA SAHARAWI

Cu prima geană de lumină, o pornesc spre Sud. Este incredibil cât de mult verde se întinde în antecamera deșertului. Până și cactușii sunt plini de fructe. Este ca o ultimă încercare a vieții de a înfrunta pustiul, iar aici a dat totul. Detaliile se micșorează și peisajul începe să devină din ce în ce mai simplu, copacii sunt înlocuiţi de tufe aspre iar iarba de nisip. În Tan-Tan, statuia celor două cămile anunţă că Sahara este la doi pași. Deja îmi bate nisipul în geam.




Cu excepţia localităţilor – acele oaze de civilizaţie, restul Marocului nu pare prea schimbat de la facerea lumii încoace. Asfaltul șoselelor parcă ar lega mai degrabă forme de relief decât orașe și sate.

Primele dune adăpostesc și o oază făcută în micul estuar al râului ce-și împletește curgerea cu mugetul valurilor. Soldații filtrelor de poliție sunt mult mai zeloși, iar actele se verifică prin stație. Se simte apropierea de zona sensibilă a frontierei cu Republica Saharawi – Sahara Occidentală cum mai este numită. Cu zâmbetul pe buze sunt întrebat de destinaţie.
– Tarfaya, zic eu știind că nu are sens să complic încă lucrurile.


Cămilele încep să nu mai fie doar desene pe indicatoarele rutiere ci mai degrabă prezenţe graţioase pe marginea șoselei sau pierdute în peisaj. Deseori iarba pare mai verde pe cealaltă parte a drumului și pentru cămile, și ne mai întâlnim și în mijlocul drumului.




Nesemnalizată prin nimic altceva decât un otgon ce te împiedică să cazi accidental în ea, este Le gouffre d’Akhfenir – o peșteră marină cu tavanul prăbușit. Ai loc să ascunzi o vilă întreagă în ea. Când am ajuns eu marea era calmă, dar zgomotul micilor valuri era amplificat ca într-un amfiteatru. Când vuiește oceanul sunt sigur că ajungi să dai dreptate sătenilor ce au poreclit-o ‘Gura Diavolului’.


Intrarea în Sahara Occidentală este fix dincolo de mica localitate Tah, acolo unde Monumentul Saharei celebrează pe de o parte invazia marocană din 1975 prin așa numitul Marș Verde (acţiunea de alipire nefiind recunoscută de Curtea Internaţională de Justiţie), cât și faptul că de aici începe oficial Sahara. Casele par teleportate aici din cu totul alt film.



Deșertul este atotputernic iar banda de asfalt pare tolerată în pustiul acesta. Nu de puține ori, limbi de nisip conduse de vânt dansează peste șosea. Dakarul este la doi pași și ceva mai mult de-un plin de benzină…
Visarea îmi este întreruptă de baricadele din spatele cărora soldații îmi fac semn să opresc. Știu pe cineva aici? Dar unde merg mai exact? Cumva în taberele de refugiați? Dar în frontul Polisario știu pe cineva? Se liniștesc când le zic că sunt doar în vizită și că la noapte am să dorm în Maroc.





Al-ʿAyyūn, nu are aer de capitală ci mai degrabă de oraș de provincie aflat sub asediu. Armata este omniprezentă, ca un miros neplăcut – alertă vizuală că nu ai ce căuta în apropierea taberelor de refugiați de la marginea orașului. Oricum nu te-ar lăsa prea ușor să afli povestea celor din corturile ce se coc în țarcul de sârmă ghimpată ascuns printre dune. Jurnaliștilor li se refuză în general intrarea iar celor câțiva ce li se oferă ocazia să arunce un ochi în spatele cortinei, li se face programul de către forțele de securitate marocane. Comunitatea internațională închide ochii când interesele economice lipsesc.



Deși republică arabă, pe-aici femeile poartă părul descoperit și puține sunt cele ce se obosesc să ascundă păcătoasele șuvițe sub baticuri. Magazinele se închid devreme – la ora 14 deja se trag obloanele. N-am mai zărit picior de străin pe-aici, și cu rucsacul în spate se vede de departe că nu sunt de-al locului. Capete se întorc după mine și probabil că voi face parte din discuțiile ce se vor încinge la umbră în jurul unui ceai de mentă.

La un preț derizoriu îmi cumpăr portocale din care aveam să mănânc constant timp de două zile. Parfumul și dulceața lor nu se compară cu nici o altă portocală gustată în atâtea zeci de țări. Poate că avea dreptate bătrânul ce le vindea – sunt așa bune pentru că-i viața prea amară pe-aici.


Dunele însă… sunt înalte și cu acel auriu pe care l-am crezut întotdeauna specific Saharei, și continuă cât te ține privirea, până la ocean. Sau la celălalt ocean dacă te încumeți să privești spre Est.
Urmele lăsate pe muchia dunei – singurul loc unde găsesc stabilitatea, sunt șterse în câteva zeci de secunde de vântul ce stârnește nisipul mutând dunele. Cu GPS-ul găsesc calea înapoi către mașina lăsată prozaic la margine de pustiu. Sau în mijlocul său.




Noaptea cade peste plaja din Tarfaya, acolo unde ruinele unei case sunt ușor-ușor înghițite de valuri, iar pe străzi vântul stivuiește grămăjoare de nisip. La urma urmei este locul unde autorul Micului Prinţ a fost staţionat mult timp ca pilot al poștei, iar locul a servit ca inspiraţie pentru crearea ‘Pământului Oamenilor’. Este un capăt de lume aici, cu străzi pustii, nisip suspendat în aer și alături marea.

Orice poate fi posibil, și vă spun eu că elefantul a fost înghiţit de șarpe. Nici vorbă de pălărie – am văzut cu ochii mei cum stă treaba.









One thought on “PORTOCALE ÎN REPUBLICA SAHARAWI

  1. … sunt locuri pe Pământ cu oameni greu încercați de soartă, ce duc o viață dusă la extrem datorită căldurii și a lipsurilor, dar cred că cel mai greu de suportat este atunci când părăsești puținul care-l ai acolo unde-ți simți rădăcinile, ca să fugi din calea războiului!
    Ei, Marius dacă cele relatate de tine m-au impresionat și mi-au strecurat tristețe în suflet, să știi că tot am zâmbit la gândul că ai fost întâmpinat cu flori de o cămilă … îți mulțumea în felul ei că ai ajuns prin locuri uitate de lume și greu accesibile de oricine! Bravo, Marius!

Leave a Reply to Coculeana Savin Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *