TrekLens

După Revoluția Rusă din 1917 și cu cel de-al Doilea Război Mondial încă neîncheiat, Azerbaidjan s-a declarat prima democrație musulmană a lumii. Cu ajutorul unei armate turcești invadatoare, liderii partidului revoluționar pro-rus au fost goniți din Baku iar orașul a intrat în componența noii republici. Armatele turcești s-au retras rapid lăsând independentă țara nou formată însă miracolul a durat doar 23 de luni, până când Armata Roșie Bolșevică i-a invadat în 1920 formând Republica Socialistă Transcaucaziană în care au inclus și Georgia și Armenia – un scurt preludiu în formarea U.R.S.S.-ului.

Shamakhi este fosta capitală a Azerbaidjanului, dar nu multe clădiri au rămas din istoria sa, cutremurele dese distrugând mare parte din oraș. Juma Masjid a fost ridicată prin secolul al XVII-lea și a văzut multe refaceri de-a lungul timpului, iar în 1918, genocidul condus de armeni a dus la incendierea acesteia.
Schimbarea granițelor a dus la micșorarea Azerbaidjanului în favoarea Armeniei, cu Naxçıvan sub forma unei exclave înconjurată de Armenia. La insistențele lui Nәriman Nәrimanov, părintele comunismului în Azerbaidjan, teritoriul Nagorno-Karabakh a fost păstrat ca parte a țării. Nәrimanov a fost însă otrăvit în 1925 iar succesor i-a fost Mir Jafar Bağirov, mâna dreaptă a lui Stalin în ceea ce privește epurările, și sub a cărui oblăduire aproximativ 100 de mii de azeri au fost trimiși în lagăre sau pur și simplu împușcați. Cei plecați nu aveau să se mai întoarcă niciodată.

În Caucaz, numele locurilor și istoria acestora sunt la fel de contestate precum pământurile. Azerii consideră Qarabaq/ Karabakh ca fiind sufletul cultural al țării lor, cu orașul Șușa/ Shushi având un rol important în dezvoltarea limbii și literaturii azere. Conform cronicilor azere, locuitorii creștini din Nagorno Karabakh sunt descendenți ai creștinilor din Albania – un stat temporar înființat în Evului Mediu timpuriu pe aceste meleaguri și fără legătură cu cel balcanic. Albania Caucaziană și-a pierdut independența după invazia arabă din secolul al VII-lea e.n., când majoritatea s-au și convertit la Islam.

Ceea ce a mai rămas din Biserica Albaneză Caucaziană a fost inclusă cu forța în Biserica Armeană, iar în Evul Mediu regiunea a intrat sub controlul Persiei, local fiind condusă de cinci prinți armeni. Capitala de atunci a Karabakh-ului, Shushi, a intrat sub control rusesc în 1805. Schimbul de populație dictat de Stalin ca parte a politicii sale ‘dezbină și cucerește’ (sau în cazul său ‘stăpânește’), a dus în 1920 la o separare a Nagorno Karabakh-ului de Armenia și la crearea unei republici autonome în cadrul Azerbaidjanului. Creșterea naturală a populației azere față de mult mai lenta creștere armeană, a dus la mutarea sătenilor azeri în sate armene.

Perestroika sovietică de la finalul anilor 1980 a fost o perioadă de creștere a tensiunilor cu Armenia, iar certuri din motive de naționalitate au erupt într-un final în epurări etnice cu statutul Nagorno-Karabakh-ului ca pion principal. Pe 20 Ianuarie 1990 Armata Roșie rusească a avut o intervenție în forță în Baku, omorând zeci de civili și întorcând opinia publică împotriva U.R.S.S.-ului. În 1991, Azerbaidjan își declara independența față de Uniunea Sovietică aflată în plină prăbușire, iar un an mai târziu, în 26 Februarie 1992 războiul din Nagorno-Karabakh își atingea apogeul cu mai mult de 600 de civili azeri omorâți de forțele armene în Xocalı.

Președintele de atunci al Azerbaidjanului a fost înlăturat iar înlocuitorul său a rezistat doar un an împotriva rebeliunii militare interne. A fost momentul în care pe scena politică și-a făcut intrarea Heydәr Əliyev, fost membru de partid în R.S.S. Azeră și președintele Partidului Comunist Azer în anii 1970. Situația din țară a fost stabilizată, au fost aduși investitori internaționali în industria petrolului și în Mai 1994 a fost semnat un acord de încetare a focului cu Armenia și Nagorno-Karabakh. Aproximativ 16% din teritoriul Azerbaidjanului rămâne încă disputat, iar conflictul rămas înghețat până în 2022 a lăsat mai mult de 800 de mii de azeri mutați din casele lor.

Heydәr Əliyev avea să rămână la putere până la moartea sa în 2003 dar este văzut în continuare ca Lider Național cu portretul său agățat peste tot, fiecare oraș având un parc sau un centru cultural care să îi poarte numele. Dinastia a continuat cu fiul său İlham Əliyev, dar oficial Azerbaidjan se intitulează democrație. Ca urmare a intervenției militare în 2023 în Nagorno-Karabakh, Azerbaidjan a redobândit controlul asupra teritoriului pierdut cu mult timp în urmă, dar nu fără mult prea multe victime armene.
Peste tot pe marginea drumului sunt poze cu martirii morți în războiul din Nagorno Karabakh. Opinia internațională se abține însă, căci Azerbaidjan este unul dintre furnizorii principali de gaze naturale și petrol la nivel global și nu vor să îi supere în ciuda genocidului prezent în ambele tabere beligerante. În plus, cum Armenia are momentan sprijin rusesc, nu este greu de ghicit de partea cui se raliază pentru moment politicienii Vestului.

Relieful începe să se schimbe încă din curtea din spate a orașului Baku, cu dealuri printre care șerpuiește șoseaua ce caută înălțimile, cascade în trepte și lacuri ascunse printre munți ce se ridică la peste 2000m pentru a lăsa locul gradual celor de 3000m și 4000m. Aici, printre înălțimile din Nord, aproape de granița cu Rusia, este unul dintre locurile acceptate de UNESCO pe lista sa exclusivistă de locuri protejate: Şeki Khan Saray – palatul de vară al hanilor ce controlau ținuturile acestea în secolul al XIX-lea. Patru camere dispuse pe două etaje, împărțite în două dormitoare și două birouri. Poate părea puțin, însă pereții ornați din podea și până pe tavan cu sute de detalii încheagă o micro-lume la fel de copleșitoare precum istoria statelor din Caucaz.