TrekLens

Cu fiecare treaptă tocită de sute de mii și milioane de pași, la câțiva pași de veneratul și în același timp înstrăinatul munte Ararat, zidurile mănăstirii Khor Virap spun poveștile vechi de secole ale Armeniei.

Înainte ca mănăstirea să devină un simbol al creștinismului din Armenia, aici era doar un donjon regal construit de suveranul Artashes, cel ce a fondat și capitala istorică a țării, Artashat, în anul 180 î.e.n.. Închisoarea regală era folosită în general pentru inamicii personali ai regelui, care ‘beneficiau’ de cele mai dure condiții. Tradiția a continuat peste veacuri, până când un prizonier mult mai special a ajuns să fie întemnițat aici – Grigore Luminătorul, cel care a devenit fondatorul Bisericii Apostolice Armene și motivul principal pentru care Armenia a devenit prima țară care a acceptat creștinismul ca religie de stat în anul 301 e.n..

Pentru a se răzbuna pe Grigore Luminătorul pentru faptul că tatăl său l-a ucis pe tatăl regelui, regele Tiridates al III-lea l-a aruncat pe acesta într-un puț adânc de vreo 7m și l-a uitat acolo timp de 13 ani. Între timp, legenda spune că regele ar fi devenit bolnav de o boală necunoscută și începuse să se comporte ca un porc mistreț. Încuiat într-o cameră a castelului pentru propria sa protecție, familia încerca să îl vindece cu diverse leacuri dar degeaba. Într-o noapte sora sa, Khosrovidukht, a avut o viziune în care doar vechiul său dușman îl putea salva de boala necunoscută. Nimeni nu credea că l-ar mai putea găsi în viață după atâta timp căci se dăduse ordin să nu fie hrănit. Cu toate acestea, o localnică i-ar fi aruncat pâine și l-ar fi ținut în viață. Eliberat temporar pentru a încerca să îl vindece pe regele păgân, Grigore ar fi îndeplinit prin rugăciune dorința familiei regale și l-a vindecat pe rege. Impresionat de miracol, regele s-a convertit apoi cu întreaga curte regală (și automat cu tot poporul căci oricum ei nu contau) la creștinism.

Mănăstirea actuală este construită pe groapa în care se spune că ar fi supraviețuit Grigore Luminătorul, un puț îngust și adânc în care coboară o scară. Un alt puț ceva mai mic și mai strâmt este la câțiva metri distanță – un fel de puț de probă, folosit probabil pentru prizonierii ceva mai puțin importanți. În puțul umed un candelabru luminează întunericul adânc al zidurilor de piatră. Pelerini și curioși se înghesuie pe scara îngustă pentru a experimenta fosta temniță.

Sus în lumina soarelui, ieșirea din fosta închisoare se simte ca o binecuvântare, mai ales cu priveliștea mărețului Ararat în față. La câteva sute de metri în vale este pământul nimănui ce precede închisa graniță turco-armeană. Minaretele moscheilor turcești construite pe ruinele fostelor biserici armene se pot observa cu ochiul liber. Două lumi asemănătoare și totuși extrem de diferite.

Odată ce roditoarea câmpie a Araratului rămâne în urmă, șoseaua urcă necontenit prin niște munți arizi, iar acolo unde ar fi fost prea vizibilă și expusă focurilor de artilerie azere din Nakhchivan, au fost construite maluri de pământ care să o protejeze. Potențialul pericol este la mai puțin de un kilometru distanță. Într-un peisaj uscat, fiecare petic de verde strălucește înnebunitor – aici sunt cam 70% din toate podgoriile Armeniei și, tot aici se află și peștera în care a fost găsită cea mai veche încălțăminte din lume – un pantof de piele vechi de peste 5500 de ani. Tot aici în peșteră au fost descoperite și cele mai vechi urme ce atestă cultura vinului – acum peste 60000 de ani cei care locuiau această vale foloseau un plan înclinat din peșteră pentru o foarte simplă metodă de a face vin: strugurii erau storși în partea superioară prin presare, iar sucul scurs se aduna în partea de jos în niște precursoare ale urcioarelor.

Șoseaua șerpuiește într-un continuu urcuș prin munți direct spre Nakhchivanul controlat de Azerbaidjan, însă valea se închide și în capătul ei apare mănăstirea Noravank. Din fericire, la împărțirea pământurilor în vremurile lui Lenin, Noravank a rămas pe pământ armean. Altfel, probabil că ar fi fost distrusă. Este dificil să alegi dintre nenumăratele mănăstiri armene, iar Noravank ar fi putut trece ca una dintre cele multe însă… în primul rând beneficiază de un cadru extraordinar, în capătul unei văi închise de munți roșiatici ce contrastează nebunește cu albastrul zenitului. În al doilea rând, arhitectura sa este neobișnuită, căci arhitectul a fost pentru vremurile sale un fel de Jimi Hendrix la un concert de muzică clasică. A rupt toate barierele arhitecturii bisericești armene și, în secolul al XIII-lea a creat un locaș de cult nu doar util așa cum era cutuma vremurilor ci și ornat.

Încă de la depărtare se poate vedea că au fost construite două biserici una peste cealaltă, cea de jos întunecată ca o hrubă iar cea de sus accesibilă doar pe niște scări exterioare. Domul acesteia este și el diferit, căci tradiționalele biserici armene sunt mult mai pătrățoase, iar prin capătul său superior se zărește cerul. Ochii Fecioarei Maria sculptate la intrarea în mănăstire sunt și ei diferiți, migdalați ca la mongoli – se spune că acesta ar fi motivul pentru care lăcașul de cult nu ar fi fost distrus de hoardele mongole. Dar, rapsodia supremă a arhitectului a fost sculptura ce îl înfățișează pe însuși Dumnezeu.

Drumul spre sud este înțesat de camioane cu număr de Iran – Armenia nu impune embargo Iranului, deci pentru Iran e cam singura cale terestră de a exporta ceva. Camionagii preferă să parcurgă drumul acesta greu prin munți, decât să tranziteze drumul ușor care de câteva ori intră sub controlul trupelor azere care își cer partea neoficială de bir. De tratament preferențial beneficiază și rușii, cărora în urma invaziei din Ucraina comunitatea internațională le-a pus piedici în a călători – Armenia îi primește cu brațele deschise, căci Rusia este considerată a fi o țară (aproape) vecină și cu siguranță prietenă.

Nagorno-Karabakh, vechiul teritoriu alipit de Lenin este la câțiva kilometri distanță și total inaccesibil. Înainte de 1923, regiunea Nagorno-Karabakh a făcut parte din Imperiul Rus fiind locuită de populații etnice diverse, în principal armeni și azeri. În timpul Primului Război Mondial și în perioada de instabilitate care a urmat în regiune, au avut loc conflicte interetnice și geopolitice, iar odată cu Revoluția Rusă din 1917 și prăbușirea Imperiului Otoman, teritoriul a intrat sub controlul diferitelor grupuri și forțe locale, inclusiv Azerbaidjan și Armenia proclamate în 1918.

Conflictul pentru controlul asupra regiunii a persistat, până când hotărârea de a atașa Nagorno-Karabakh de Azerbaidjan a fost luată în 1923 sub guvernarea lui Lenin, în ciuda faptului că la acel moment majoritatea populației era de etnie armeană. În perioada sovietică, această situație a cauzat tensiuni etnice și politice în zonă. Odată cu prăbușirea Uniunii Sovietice în 1991, Nagorno-Karabakh și-a declarat independența față de Azerbaidjan, dar acest lucru a dus la un conflict armat între cele două țări. Atât Azerbaidjan cât și Armenia, ambele foste republici sovietice, au revendicat controlul asupra regiunii datorită compoziției etnice mixte și a importanței sale istorice. Independența Nagorno-Karabakh nu a fost recunoscută oficial de comunitatea internațională ci doar de alte state separatiste aflate în aceeași situație ca ea: Abkhazia, Osetia de Sud și Transnistria. Conflictul dintre Armenia și Azerbaidjan pentru controlul asupra regiunii a continuat cu mici pauze, însă începând cu Decembrie 2022 situația a ajuns la un cu totul alt nivel: Azerbaidjan a cucerit o parte din teritoriul disputat, iar în restul țării inclusiv în capitala Stepanakert a impus interdicția de a importa sau a produce alimente de bază. Toate șoselele care leagă Nagorno Karabakh de restul lumii sunt controlate de azeri, iar în momentul de față proviziile localnicilor sunt pe terminate. Oricine încearcă să lucreze pământul, este împușcat. În August 2023 au luat cu forța o fată din mașina Crucii Roșii, iar abuzurile continuă. Conform informațiilor care ajung la comunitatea internațională, mâncarea celor din Nagorno Karabakh se va termina până începe iarna.

Mănăstirea Tatev este una dintre cele mai vechi și mai mari mănăstiri din Armenia. Fondată în secolul al IX-lea, ea a devenit un important centru religios, cultural și educațional în regiune, devenind în secolul al XIV-lea una dintre cele mai importante universități medievale Armene – Universitatea Tatev.

Cu o poziționare spectaculoasă deasupra canionului Vorotan, mănăstirea a fost folosită în trecut și pentru a alerta satele dimprejur de venirea eventualilor atacatori. Un întreg repertoriu de mesaje era transmis prin bătăi de clopote, iar atacatorii găseau deseori satele golite de populație. Un adevărat cuib de vulturi, mânăstirea era extrem de ușor de apărat, sistemul bolovanilor aruncați de pe creste fiind deosebit de eficace. Turcii selgiucizi au fost printre puținii care au ajuns în interiorul zidurilor distrugând aproape zece mii de manuscrise. Ceilalți au fost hoardele mongole conduse de Timur cel Șchiop – ruda mai puțin cunoscută a lui Ginghis Khan, dar cel puțin la fel de fatală.

Pentru că armată întreagă nu putea fi trimisă deodată într-un loc așa de izolat, trupele care ajungeau la porțile mănăstirii le găseau larg deschise dar înăuntru pustiu. Averile pe care credeau că le vor găsi nu existau, iar preoții erau de multă vreme fugiți printr-un tunel subteran ce conecta mănăstirea Tatev cu o altă mănăstire aflată la vreo 6km distanță și foarte ferită. Odată trupele intrate în interiorul mănăstirii, porțile erau închise din afară iar arcașii apăreau pe ziduri și îi masacrau pe mongoli.

Încercările lui Timur Lenk de a o lua cu forța au fost multe, însă o altă strategie a dat roade: un spion a fost trimis să trăiască mai multe luni cu călugării, iar odată ce le-a învățat semnalele și secretele, năvala a fost programată. Clopotul folosit pentru semnale a fost afumat pe interior cu multă cenușă astfel încât semnalul acustic să nu se poată propaga, iar Tatev a căzut în mâinile armiilor lui Timur Lenk.

Astăzi, un drum încovrigat ca un șarpe gata să atace coboară până în fundul văii pentru a urca în nenumărate serpentine în cealaltă parte a muntelui. Alternativa a apărut în 2010, când a fost construită cu expertiza inginerilor elvețieni, italieni și austrieci, dar cu bani armenești, cea mai lungă telecabină cu dublu sens din lume – Wings of Tatev Aerial Tramway: 5752m lungime ce se parcurg în aproximativ 10-15 minute.