PESTE MUNȚI SPRE UN PAHAR DE CEAI

Ploaia care peste noapte a stropit cortul a lăsat locul ciripitului de păsărele și clinchetului muzicii de sitar ce se aude în surdină dinspre mausoleu.

Conturul stâncilor este îmbrățișat de mare și țărmul nu seamănă cu nimic din ce s-ar putea ivi în minte atunci când te gândești la Marea Neagră. O feerie de promontorii sălbatice ce din loc în loc ascund mici golfuri liniștite marcate de câte două faruri vechi, ce stau aici din vremea corăbiilor bizantine.

Marea este un ocean de oţel iar piscurile munților învăluiți în nori creează impresia de Higway to Hell, mai ales când semnele de circulație indică faptul că șoseaua devine alunecoasă când plouă. Și plouă.



Până la Trabzon plouă doar de două ori cu o pauză de ploaie nehotărâtă între cele două. Câteva picături salută ieșirea de pe șoseaua așternută pe malul mării spre a o coti înspre sud, spre munți. Un defileu adânc și verde se deschide cu mici case cocoțate pe mijlocul versanților și bineînțeles nelipsitele moschei construite în cele mai inaccesibile locuri.




Fondată în secolul al IV-lea ca mănăstire ortodoxă grecească, Sumela a fost abandonată în 1923 după crearea Republicii Turcia și a expulzării grecilor din noua republică. Oficial i s-a spus schimb de populații, însă neoficial au fost comise multe abuzuri atât de partea Turciei cât și a Greciei. Am reușit să ne cățărăm din mlaștinile ce acum miliarde de ani acopereau Pământul, până la stelele fără de viață, însă pe parcursul evoluției mulți au pierdut inteligența care i-a făcut pe strămoși să evolueze. Ducem războaie fără sens, pentru idealuri inventate.









Numele mănăstirii derivă de la muntele din apropiere – Melat, și pentru a fi totuna cu muntele se agață în ciuda legii gravitației de stâncile acestuia, mult deasupra pădurii de conifere și a râului ale cărei ape se aud în întreaga vale. Norii se împletesc printre ramurile brazilor poposind adesea complet nemișcați, ca într-o stampă japoneză. De undeva de departe răzbate ireal chemarea la rugăciune a muezinului unei moschee ascunsă undeva pe vale.









Bisericuța formată din două părți este găzduită de o peșteră naturală, cu o construcție ce se întinde în afara acesteia pentru a o închide. Frescele datează încă din secolul al IX-lea, însă multe dintre ele sunt de o dată mult mai recentă. Majoritatea picturilor au fețele sfinților șterse sau scrijelite – obiceiul musulman nu permite pictarea fețelor de oameni sau animale.

Fostele camere și dependințe ale vechii mănăstiri ocupă mult mai mult spațiu ca mănăstirea propriu-zisă, formând un labirint de scări și încăperi.









Norii bântuie peste tot și ploaia se scutură fără întrerupere, iar gândul că aș putea traversa munții pe drumul de pământ și pietriș ce urcă la 2330m în pasul Soganli prin serpentinele Derebaşı îmi dă acum fiori. Nici cele 6°C din bordul motocicletei nu sunt mai încurajatoare.

Alternativa este drumul care traversează pasul Ovit la peste 2600m altitudine, dar care măcar este asfaltat. Pe măsură ce urc în jur se stinge lumina iar umbra norilor își croiește drum peste tot întocmai ca un blestem.

La 2363m altitudine ploaia s-a transformat în zăpadă și, cu vântul ce o încurajează ninge la orizontală. Sunt +3.2°C dar se simt pe minus, iar mănușile de iarnă luate de acasă în ultimul moment își merită acum spațiul ocupat chiar dacă greutatea le-ar fi fost plătită în aur. Gura tunelului ce fenteaza ultimii 300m diferență de nivel până în pasul Ovit vine ca o izbăvire, iar cei peste 14 km lungime ai tunelului mă fac nu doar să apreciez iscusința inginerilor ci și faptul banal că aici nu mă mai plouă.

Ies la lumină pe o ninsoare blândă, într-un soare ce mă face să clipesc neîncrezător. Norii au rămas agățați de vârfurile înzăpezite iar temperatura crește vertiginos. De aici tot la vale îmi spun în cască, însă mirajul se termină după câteva zeci de kilometri când harta insistă că mai sunt două pasuri montane de sărit, iar norii din zare nu sunt foarte încurajatori.








Serpentină după serpentină, giganții de primprejur se dezvăluie înzăpeziți. La 2380m altitudine, pasul Gölyurt este literalmente pustiu. Un singur stâlp marchează locul, iar vântul mă convinge imediat că nu este de zăbovit aici. Timpul nu este nici el prea iertător și ora este târzie. O lungă coborâre în serpentine, unde nici nu cred că îl mai îndemn eu pe Amur ci pur și simplu îl las să facă ce știe deja că îmi doresc – să mă ducă într-un loc cald și uscat.







În cască se face liniște și apare acel sentiment când întunericul se lasă din ce în ce mai apăsător iar frigul devine din ce în ce mai pătrunzător odată cu oboseala unei zile lungi, iar tot ce îți mai dorești este un refugiu la adăpost de vânt și elementele naturii. Precum vechii călători ce înnoptau în hanuri sau tabere improvizate pentru ca a doua zi să o ia din nou din loc pe un drum al cărui capăt nu îl cunoșteau.








Pasul Dallıkavak cu cei 2349m altitudine este ultima traversare a munților pe ziua de astăzi. Munții nu rămân însă în urmă așa cum aș fi ghicit căci drumul coboară la doar 1890m în Erzurum, iar soarele luminează fantastic peste oraș ca un apocaliptic sfârșit de zi.

Surpriza zilei este însă recepționerul micului dar cochetului hotel, ce vorbește o singură limbă străină în afară de turcă iar aceea este… româna. Aici între munți, în îndepărtatul colț al Turcei este un mic șoc să auzi vorbindu-se o limbă ce oficial a rămas în urmă cu două granițe. Omer lămurește însă repede misterul – a lucrat șase ani în complexul Europa din București, dar mafia locală l-a convins în cele din urmă să se întoarcă acasă. Regretele nu își au însă locul, încheie el în timp ce îmi toarnă un al doilea pahar de ceai negru pe care îl simt încălzind și cele mai îndepărtate extremități ale trupului.



Leave a Reply

Your email address will not be published.