TrekLens

Un nou sfârșit de săptămână, un vechi dor de munte și un omniprezent dor de pedalat. Greu de combinat nu ar fi atunci când în tolba de idei mai sunt încă planuri ce așteaptă la coadă pentru a fi duse la îndeplinire.

Drumul urcă continuu, căci de la 250m până la 1700m altitudine distanța nu dispare prin vreo minune ci trebuie pur și simplu muncită. Măcinată mărunt la pedale, adică. Pădurea se îndesește și drumul își schimbă ușor înclinația introducând în ecuație pante abrupte. O vreme ambiția de a cățăra fiecare metru merită efortul, însă când pantele se înăspresc spre niște unghiuri imposibile, împinsul regulamentar la deal devine pentru câteva momente o normalitate.

Apa din bidoane se împuținează mai repede decât ne-am fi dorit, iar harta nu anunță nici un izvor. Speranțele zac într-o mănăstire ce-ar trebui să ne iasă în cale, căci acolo unde sunt oameni există și o sursă de apă. Ajungem cu bidoanele goale la mănăstirea ce de câțiva ani este în construcție, iar un călugăr – momentan singurul ocupant permanent, ne ajută cu atât de prețiosul lichid.

Ne bucurăm de fiecare scurtă coborâre deși știm prea bine că vom plăti distracția cu transpirație din plin pe urcările ce par a nu se mai termina. Zona este de o sălbăticie extraordinară și la fiecare pas ne așteptăm ca o sălbăticiune să își intersecteze pașii cu poteca noastră. Vorbele pur și simplu nu vor să iasă pe pantele abrupte, iar fiecare dintre noi poartă o luptă interioară cu proprii săi demoni.

O potecă ce pe hartă ar fi fost o opțiune de scurtare a traseului este de negăsit în teren, iar ciobanul întâlnit oferă niște indicații care la fața locului își dovedesc doar inutilitatea. GPS-ul indică aceiași 14 km până în șaua La Suliți de unde începe coborârea finală spre Pasul Jiu-Cerna, iar singura opțiune este să strângem din dinți și să măcinăm kilometrii planului inițial cu fiecare pedală împinsă.

Ieșirea la golul alpin este premiul pentru care am pedalat atâția kilometri, însă cerul încărcat de nori aduce tunete peste creasta Oslei ce se ascunde într-un plafon siniliu. Un ultim drum de culme, niște urme de roți presate în iarba grasă și iată-ne pe vârful Șarba, cu privirile pierdute spre șiruri întregi de munți pierduți în vreme rea. Și ce priveliști se deschid de aici când atmosfera este clară…

Tot revin de câțiva ani în zonă, iar locurile își păstrează incredibila sălbăticie despre care nu-ți vine a crede că există în România. Este o minune că acest drum nu a fost asfaltat încă. Ultimii kilometri până la Izbucul Cernei se scurg greu și sub amenințarea ploii. Tună spre munții Godeanu iar câteva picături se grăbesc să ude colbul drumului, dar suntem la doar câțiva kilometri de capătul zilei de astăzi și ar fi păcat să nu oprim în locurile în care pădurea se rărește pentru a face loc genunii adânci ce cade spre apele învolburate ale râului.

La urma urmei, un loc de cort la izvoarele Cernei sigur vom găsi.