TrekLens

Încrețiturile scoarței terestre, deși vechi de multe zeci și sute de milioane de ani, aici par a fi apărut cu doar câteva zile în urmă, atât de proaspăt pare totul. Și, judecând după numărul de marmote, aici este ținutul lor – prea aleargă nestingherite de la vizuină la vizuină, cu blănurile lor galben-cafenii brăzdând peisajul.

Drumul dintre Murghob și Osh traversează una dintre cele mai aspre și izolate regiuni din Asia Centrală, trecând prin Pasul Ak-Baital, cel mai înalt punct accesibil pe șosea din fosta Uniune Sovietică, ultimul segment din legendara șosea Pamir construită în perioada sovietică pentru a lega regiunile îndepărtate ale Tadjikistanului și Kârgâzstanului.

Murghob rămâne în urmă într-un nor de praf ridicat de camioanele matinale, iar peisajul devine tot mai sterp. Singurele semne de viață sunt câteva tabere de iurte ridicate de nomazi și turmele de iaci care pasc printre dealurile golașe. Asfaltul este rareori neted, iar gropile sunt o constantă cu care ne-am obișnuit deja.

Pe măsură ce drumul urcă spre pasul Ak-Baital, aerul devine tot mai rarefiat iar temperaturile scad drastic de fiecare dată când soarele dispare pentru câteva clipe în spatele vreunui nor. La 4655m altitudine, pasul oferă o panoramă impresionantă asupra vârfurilor acoperite de zăpadă și vastului podiș de piatră al Pamirului. Culorile calde ale munților contrastează cu cerul de un albastru intens.

De mulți ani am visat să parcurg întreaga șosea Pamir, de când într-un vechi atlas cu coperți cartonate și tocite la colțuri de prea mult răsfoit, am zărit linia șerpuită care părea că vine de nicăieri spre a se pierde în același necunoscut. Chiar dacă bicicleta a fost prima alegere și mijlocul ideal pentru a străbate drumul spre a avea o conexiune mai directă cu peisajul și toate elementele sale (inclusiv norii de praf), constrângerile de timp au făcut ca alegerea finală să fie o aventură pe patru roți. Ezitări peste ezitări, însă fiecare kilometru parcurs avea să demonstreze că drumul în sine rămâne o experiență aparte, indiferent de mijlocul de transport, mai ales că se anunță investiții chinezești pentru modernizarea sa, iar asfaltul va aduce cu sine o cu totul altă experiență – cu siguranță nu la fel de sălbatică.

La 3960m altitudine, lacul Karakul se întinde ca o oglindă rece în inima munților Pamir, o întindere de apă modelată de un meteorit căzut în vremuri de demult. Apele sale își schimbă culoarea odată cu răsuflarea vântului și dansul luminii, trecând de la albastrul adânc al cerului înnorat la turcoazul limpede al zilelor senine. O frumusețe strașnică și o apă ce oglindește cerul. În jurul său munții înzăpeziți veghează tăcuți, crestele lor trasând o linie aspră între pământ și infinit.

Un gard continuu marchează o zonă tampon creată de sovietici pentru a nu avea graniță directă cu China, la vreo 20-30km depărtare de adevărata graniță. China a procedat și ea la fel.

Pe malurile lacului, satul Karakul este desprins dintr-o lume uitată. Acoperișurile joase ale caselor de chirpici se strâng aproape unele de altele, ca și cum ar căuta adăpost de vânturile neiertătoare ce coboară dinspre ghețari. Aici, viața pulsează într-un ritm vechi în care păstorii își conduc turmele spre pajiștile sărace, unde cerul pare mai aproape decât oriunde altundeva. Iarna vine devreme și pleacă târziu, iar odată cu ea lacul îngheață aducând un alb nemilos în acest tărâm pustiu. Vara însă acest colț de lume are propria sa muzică făcută din tăcere și muget de vânt, iar peisajul pare o pictură neterminată, lăsată în grija furtunilor și a soarelui.

În urcarea spre punctul de frontieră Tadjico-Kârgâz, la una dintre multe treceri peste albiile sezoniere de râu, drumul este blocat de un camion înfipt până la jumătatea roților în pietriș și părăsit aici. Abia când vezi un asemenea mastodont blocat realizezi cu adevărat puterea unei viituri.

Înainte de granița propriu-zisă, drumul se oprește la un punct de control pierdut printre munți. Aici, sub privirile soldaților tineri dar deja obosiți de rutina frontierelor, un cățel se strecoară printre uniforme cu ochii mari și blănița zburlită de vânt. Îi întind un biscuit iar el îl apucă cu o grabă amuzantă, de parcă ar fi cea mai prețioasă comoară. Câțiva pași mai încolo un alt ghem de blană își face apariția. Îl chem, dar înainte să apuce să vină, un soldat mi-l pune direct în brațe stârnind râsetele colegilor săi. Printre biscuiți se verifică și permisele de trecere, iar bariera ruginită se deschide încet. Aici, pe acest prag dintre lumi nimeni nu cere nimic, însă câțiva biscuiți par să fie moneda de schimb potrivită pentru o clipă de căldură într-un loc unde totul este înghețat de frigul altitudinii.

Pasul Kyzyl-Art, la 4280m altitudine, marchează granița aspră dintre Tadjikistan și Kârgâzstan, o trecere între lumi unde vântul nu se oprește niciodată. Drumul se strecoară printre versanți arizi, iar culorile pământului capătă nuanțe nefirești – roșu ars, galben prăfuit, ocru întunecat – ca și cum munții înșiși ar purta cicatrici lăsate de trecerea timpului.

Punctul de frontieră este unul dintre cele mai izolate din lume, cu proceduri lente și cu puțini trecători, căci oficial este închis traversării și doar o scrisoare obținută de la Ministerul Turismului din Kârgâzstan deschide aceste porți. Dincolo de graniță peisajul se schimbă instantaneu în munți roșiatici și ape înroșite de la mineralele spălate de pe versanți.

Peisajul aspru al Tadjikistanului, cu urme de civilizație rar întrevăzute, rămâne în urmă iar treptat pajiștile alpine înlocuiesc terenurile sterpe. Peisajul se lărgește și apar stepele kârgâze, cu munții doar punctând un orizont îndepărtat, cu iurte și herghelii omniprezente.

Uitate sunt gropile și inerentele zdruncinături ale drumului, iar asfaltul perfect devine noua constantă. Alte serpentine cațără munții spre pasul Taldyk spre a lăsa complet în urmă munții acoperiți de zăpadă. În față se întinde un peisaj de dealuri verzi printre care sunt risipite satele kârgâze. Când soarele apune, lumina se prelinge caldă peste piscurile din jur, iar umbrele munților se întind ca niște povești nerostite încă, împrăștiate în vântul care șuieră fără oprire până ajunge să se confunde cu o adiere fierbinte pe străzile din istoricul Osh.