TrekLens

Un drum îngust tăiat în coasta dealului Srd, cu lățimea în multe locuri doar cât să aibă loc o mașină să se strecoare, urcă abrupt spre înălțimi. De aici de sus panorama Dubrovnikului este completată de insulele împrăștiate în albastrul de cerneală al mării.

Istoria Dubrovnikului se întinde până departe spre secolul al VII-lea când orașul a fost fondat de către refugiații din Epidaurum sub numele de Ragusa. Dezvoltat sub protecția Imperiului Bizantin și mai apoi a suzeranității Republicii Veneția, Ragusa a avut parte de independență abia începând cu secolul al XIV-lea, guvernându-se autonom până în secolul al XIX-lea. În vremurile de demult bogățiile orașului au fost construite pe baza comerțului maritim, căci orașul era capitala regatului Ragusei.

O mână de turiști se plimbă la ora aceasta prin oraș, iar sentimentul de descoperire a cotloanelor pietruite are în el ceva autentic în ciuda multelor magazine cu profil turistic.

Îmi imaginez că pandemia a ținut în loc legiunile de turiști momiți de faptul că aici s-au filmat scene dintr-un efemer serial, și mai puțin de frumusețea intrinsecă a locului. Am revenit aici după mai bine de zece ani și cred că fac parte dintre cei norocoși având ocazia să văd orașul atât de aerisit – poate că ar trebui să fiu cumva recunoscător pandemiei pentru faptul că s-a împuținat numărul de turiști în locurile ce atrag ca un magnet…

Zidurile de câțiva metri grosime, înălțate pe un promotoriu în plină mare și dominate de masivul turn Minc̆eta, erau o poartă de nepătruns către restul regatului. Turnulețe și mici donjoane, creneluri sub care se sparg valurile și o nesfârșită întindere de cerneală a Adriaticii, pe care valurile se unduiesc lin în briza venită dinspre larg.

Albul mediteranean al clădirilor împrumută din soare nuanțe diferite în funcție de momentul zilei, de parcă piatra s-ar coace ușor spre final, doar pentru a o lua de la capăt în ziua următoare. Turnuri și mici fortărețe se ascund în spatele zidurilor – un adevărat labirint de scări abrupte urcând dinspre mare spre poalele muntelui în umbra căruia se strânge cetatea.

Poate că cea mai frumoasă panoramă a orașului este de pe muntele Srd, însă cea mai completă este cu siguranță de pe zidurile cetății ce urcă și coboară de jur-împrejur, de la mânăstirea Franciscană ce păzește intrarea vestică și până la cea Dominicană ce închide intrarea estică a zidurilor.

Apusul pictează în auriu dalele de piatră șlefuite de veacurile ce s-au scurs peste ele, cu soarele ce a ales să se ascundă în spatele munților zdrențuiți, lăsând marea într-un întuneric spart doar de clipocitul ușor al refluxului și de tangajul bărcilor de pescuit.